Povești Mondiale: De la începutul Începutului, începutul începe normal (I)
Primele emoții Mondiale m-au prins la apogeul „Generației de Aur”.
Era vara americană a lui 1994, România-Argentina. Primul meci Mondial văzut de mine de la un capăt la altul (și ce capăt!), a fost primul meci eliminatoriu jucat de Argentina fără Maradona.
Genul de meci ce te fixează cu privirea, stimulează gândirea, răscolește adânc firea și nu-ți permite să simulezi iubirea.
În fazele eliminatorii, la ultimele două Mondiale, Argentina nu pierduse decât Finala de la Copa del Mondo, greu, printr-un gol marcat de Brehme, în minutul 85, de la punctul cu var, pe Olimpico, la Roma.
Asta doar după ce Diego sfâșiase Italia la ea acasă, la El acasă, pe monumentalul San Paolo din Napoli.
Triumful talentului nu este desăvârșit până când nu te adoră victima,
iar victimele lui fantastice: englezii răpuși cu piciorul, cu mâna, cu capul, dar dincolo de toate, cu sufletul, în ’86, pe Azteca din Mexico City și italienii celui ce va fi Roberto Baggio, copilul de sub cerul nopților magice, au știut că s-au înclinat în fața celui mai bun și i-au recunoscut, toți, măreția, iubindu-l necondiționat de atunci.
Acum e 3 iulie 1994, cu 3 zile în urmă Diego a fost depistat dopat și nu vine să-l întâlnească din nou pe Hagi, dar urmează ceea ce britanicii de la The Guardian au numit a fi fost cel mai frumos meci jucat vreodată la un Campionat Mondial. Români fiind, nu putem decât să le dăm dreptate, deși…în fine.
Suntem pe stadionul unde se va juca Finala, unde va șuta Baggio într-o minge care n-a mai căzut niciodată, unde se va încheia era marelui Arrigo Sacchi și unde se va bucura, fără să joace, un oarecare Ronaldo. Pe Rose Bowl, în Pasadena, sunt 90 469 de spectatori, eu cu tata și mama ne uităm la televizorul nostru alb-negru, tata îmi spune că ai noștri ar fi în galben, Diego e-n tribună și meciul începe…
Argentina era condusă în teren de excepționalul fundaș Oscar Ruggeri, iar la mijloc juca cuțitarul Diego „Cholo” Simeone. În atac era Batistuta, desprins parcă din filmul lui Zeffirelli, părea vestit de însuși Arhanghelul al cărui nume îl purta, Gabriel.
Cu toate astea, ai noștri nu erau mai prejos, deși Argentina era considerată favorită de mai toți analiștii.
Apărarea noastră era dirijată de sublimul dublu câștigător al competiției care avea să devină Liga Campionilor, cu Steaua noastră în ’86 și cu Steaua lui în ’91 (Steaua sârbilor, Crvena Zvezda), Miodrag Belodedici. În ajutorul lui veneau teribilii: Gică Popescu, Dan Petrescu sau Dorinel Munteanu, în fața lor juca un potențial Balon de Aur, Ilie Dumitrescu, și, deasupra tuturor, în absența lui Diego, într-o ligă doar a lui, Maradona din Carpați, Gică Hagi!
Ilie a deschis scorul dintr-o lovitură liberă fantastică, în minutul 11, iar Batistuta a egalat, de la 11 metri, 5 minute mai târziu. Toate astea doar ca Hagi să arate cine e Cezarul și să treacă Rubiconul cu o pasă magistrală pentru același Ilie.
Un gol de o simplitate renascentistă, eleganța geniului, fără pic de forță, 2–1 România-Argentina, minutul 18.
Apoi s-a jucat dur, dar așa s-a mers la vestiare. Presupusa indicație a selecționerului Iordănescu: „Dați mingea la Hagi și vedeți cum jucați!” s-a întâmplat în minutul 58. După un contraatac care părea încremenit la marginea careului argentinian, purtat de unul singur de omniscientul Ilie, într-un târziu perfect, Hagi a venit la pasă. Ilie știa, Ilie știa și l-a servit numai el știe cum, iar Regele a lovit fără preluare, bubuind în plămânii lui Cristian Țopescu memorabila: „GOOOOOOOOL! ROOOOMÂÂÂÂNIIIIAAAA, GHEOOOORGHEEEE HAAAAGIIII!”.
După golul lui Hagi, argentinienii au atacat de parcă ar fi jucat pe Bombonera. Valuri după valuri după valuri și au înscris pentru 3–2 în minutul 75, prin Balbo. Finalul a fost cumplit de greu, dar apărarea a rezistat și România avea să fi răpus marea echipă a Argentinei.
Privindu-i pe Hagi, Ilie și ceilalți, ne putem permite să credem că ei l-ar fi învins chiar și pe Diego…
și ar fi fost mai frumos, dar n-o vom ști niciodată.
