Povești Mondiale: finala mică. Replay live cu Marian Olaianos și Marius Mitran (VIII)
Prima noastră vizită la Sankt Petersburg a fost începutul unei frumoase prietenii. Marian Olaianos ne-a ajutat să descoperim o lume despre care nici nu știam că există și îi vom fi mereu recunoscători pentru asta.
Reîntors în superbul oraș contruit de Petru cel Mare, proaspăt aterizat de la Istanbul, m-am cazat la hotel și am plecat la o plimbare prin Fan Fest.
Apoi, pe străzi, am descoperit că rușii își zugrăveau eroii în semn de eternă recunoștință. Unul dintre desenatorii ambuanți mi-a făcut o caricatură cu Ermitajul în spate și Călărețul de Aramă — a cărui enigmă n-a fost rezolvată nici chiar de prezența Cupei Mondiale pe malurile Nevei.
Impresionat de emoția de pe străzi, m-am întâlnit cu Johnny și am pornit spre stadion, purtând tricoul lui Jamie Vardy din 2016.
Simbolul tricoului vorbește de la sine. Aveam la fel de multe șanse să fiu aici, câte avea Leicester să câștige Premier League.
Spiritul lui Jamie, explozia și golurile sale ne-au făcut pe toți să credem mai mult în noi și în ceea ce putem face prin munca noastră. Orice e posibil după golul dat împotriva lui Liverpool.
Deseară Jamie e rezervă, poate nedrept, dar e deja aici, mai sus decât și-ar fi imaginat oricine cu 3 ani în urmă.
Înainte să mergem spre locurile noastre, ne-am plimbat împrejurul stadionului și am trecut pe la centrul de presă. Toată lumea e agitată, fanii englezi cântă cum n-au mai cântat de când jucau Lineker și Gazza, dar au ceva trist în voce, iar belgienii sunt încă dezamăgiți că au ratat finala.
Doar noi pare că suntem bucuroși, dar cum am putea fi altfel?!
Încheiem turul stadionului făcând o poză cu aproape toți românii prezenți la meci.
Nu e mult timp de poveste, fiecare știe ce are de făcut și acționează în consecință. Stabilim să ne vedem după meci și mergem să ne bucurăm de fotbal.
Jamie joacă mai puțin decât mine, nu prinde nici măcar un minut pe teren. Anglia domină la toate capitolele, dar Belgia învinge cu un 2–0 livid.
Finala mică este, cu siguranță, meciul de fotbal jucat cu cea mai mare dezolare. Posibila victorie nu aduce mare bucurie și nivelul de implicare este scăzut. Probabil că jucătorii se întreabă: „Ce-ar fi fost dacă…?” la fiecare atingere a mingii. E teribil de greu să te aduni și să fii în parametrii optimi de joc, după ce ai ratat șansa de ajuca Finala Cupei Mondiale. E greu chiar și pentru suporterii din tribune sau pentru cei de acasă. Cântecele sună a pustiu.
„It’s coming home!” nu se va auzi în acestă seară.
E un meci al consolării pentru cei ce puteau atinge gloria.
Las eroii căzuți și mă întorc la noi, cei din linia întâi a suporterilor fără echipă. În primul paragraf spuneam că Sankt Petersburg e locul de început al unei frumoase prietenii. Nu anticipam asta, dar, iată, devenim prieteni ai Replay (așa cum adesea se adresează Marian telespectatorilor) și dincolo de ecrane. Jumătatea boemă și plină de har a emisiunii, Marius Mitran, ne face bucuria de a ne considera prietenii săi, prieteni în marea familie a fotbalului. Vă mulțumim, maestre!
Comentând meciul și imaginând un viitor Replay, plecăm de la stadion să continuăm discuția într-un cadru mai așezat.
Urmează Marea Finală!
Până atunci, ne așteaptă vagonul de dormit al trenului ce va străbate stepa rusă încă o dată, a câta oară? Drumul nostru a început la Moscova și la Moscova se va încheia.
Ura și la gară!
