Povești Mondiale: Marea Finală. Visul unor nopți de vară (IX)
În dimineața ce a urmat călătoriei cu trenul din Sankt Petersburg, ne vedeam cazați în Moscova și pregătiți de Marea Finală. Fără să stăm prea mult pe gânduri, eu și Johnny, pornim spre stadion, imediat după ora 10.00.
Luzhniki e apăsător. La ora asta, în stadion sunt doar organizatorii, jurnaliștii și câțiva croați fanatici. Noi mergem să inspectăm gazonul pentru a-i putea arăta lui Cornel Dinu că am zâmbit din iarbă și la Marea Finală. N-am putut mai mult.
După ce am coborât la terenul pe care, peste puțin timp, avea să strălucească, de acum, marele Kylian Mbappé, am mers la vestiare. Acolo am încercat să cuprindem cât mai mult din emoția sărbătorii ce avea să urmeze. Tensiunea penetra pereții stadionului, iar cei din staff-ul tehnic nu zâmbeau. Jucătorii urmau să ajungă și orice problemă trebuia rezolvată, astfel încât să poată intra liberi pe teren.
Urma meciul vieții lor. Niciunul nu a jucat vreodată în finala Cupei Mondiale și cine știe dacă vreunul va mai juca a doua oară?!
Încărcați cu tensiunea stadionului și nerăbdători în așteptarea meciului, am urcat spre centrul de presă. Aici am descoperit o coadă și că accesul spre sala principală nu era încă permis. Un jurnalist columbian care arăta precum Faustino Asprilla s-a dus către un grup de ruși ce așteptau ordin pentru a deschide ușa și le-a zis, în dulcele stil clasic: „Plata o plomo?!” …liniște…nu îmi era clar dacă rușii prind referința.
După alte câteva secunde în care mă gândeam ce păcat ar fi să înceapă un scandal tocmai acum, rușii au început să râdă. Niciunul nu vorbea limba celuilalt.
Când ușa s-a deschis, atmosfera a redevenit tensionată.
Așteptarea e cea mai frumoasă parte a oricărui vis, la fel e și în cazul meciului ăsta. Să știi să aștepți, ca un obișnuit al marilor momente, e o artă.
Jurnaliști din toate țările intrau în direct din toate colțurile centrului de presă. La sala de mese era o agitație demnă de Turnul Babel. Pe holuri era înghesuială ca în submarin. Se apropia ora meciului.
În toată nebunia asta apar Ryan Giggs și Slaven Bilić, fiind invitați să comenteze pentru diverse televiziuni. Ca orice români curioși, am intrat în vorbă cu ei.
Ryan ne-a zis că nu vrea să mai audă de România din ’92, de la acel minunat România 5–1 Țara Galilor, meci în care el a intrat în minutul 57. În timp ce Slaven era prea concentrat la finală ca să își aducă aminte de ce a ratat România 0–1 Croația, meci jucat la Timișoara, în 2002, prima partidă văzută de mine din tribună. Cu toate astea, mi-a zis că dacă țin cu croații, nu mai contează rezultatul.
Despre meci n-aș spune prea multe. Slaven a avut dreptate. Rezultatul nu contează pentru zecile de mii de suporteri veniți să își susțină naționala. Franța a fost mai bună, dar croații au dat farmec serii. Marele Luka Modrić a fost desemnat jucătorul turneului pentru ce a făcut pe teren, dar și pentru felul în care și-a inspirat națiunea să joace și să viseze.
Croații ne-au arătat că n-au venit doar cu colinda.
Kolinda Grabar-Kitarović, Emmanuel Macron, Vladimir Putin, și inefabilul Gianni Infantino au punctat la imagine, probabil, mult mai mult decât anticipaseră înaintea primului fluier de la Cupa Mondială. Fiecare, în stilul lui, a încercat să strălucească lângă trofeu, știind că e o șansă unică. Fotografiile vor rămâne în istorie. La fel liderii și echipele lor. Fotbalul poate că e o religie, dar e, cu siguranță: politics as usual.
Cât despre mine, eu n-o să uit niciodată ceea ce mi-a zis Alin:
„Să fiu aici, acum, să pot să zic:
<<Trompetele să cânte, că n-am avut nimic!>>”
În timp ce confetiile zburau aurii pentru francezii care l-au privat de glorie în ’98, l-am surprins pe Ronaldo privindu-i împăcat. Nu era prea fericit, nu îi poate avea la suflet, ținea cu croații, cum altfel?!
Am rămas cu toții sub acoperișul pe care ni-l oferea Luzhniki până când teribila frutună ce s-a abătut peste înmânarea Cupei Mondiale noilor campioni, s-a dus în uitare. Apoi, în timp ce coboram scările, am luat un pumn de confetii amintire și am mers spre Piscina Olimpică din Complexul Sportiv Luzhniki. Acolo am stat cu Johnny, Marian și maestrul Mitran să încercăm să înțelegem ceva din ce tocmai s-a întâmplat. Marian comentase a patra sa finală și ne-a zis că nimic nu mai poate fi la fel după ce comentezi Finala Cupei Mondiale pe Maracanã. Probabil are dreptate, dar ce știm noi?!
Fotbalul nu e pentru cei care doar se uită la meci. Marele merit al fotbalului este acela că te face să trăiești poezia dintre rânduri.
Cu mintea plină de amintiri eterne, am făcut o ultimă poză în marja Cupei Mondiale și am pornit spre Piața Roșie.
Ajunși în Piața Roșie am realizat, încă o dată, că Slaven avea dreptate. Aici petreceau zeci de mii de croați și doar câțiva francezi. Surprinzător, erau mai mulți mexicani decât francezi.
Era ultima noapte mondială,
așa că am băut și am cântat cu ei până dimineață. Marian și maestrul Mitran ne-au spus niște povești din vestiarele fotbalului românesc ce merită o carte doar a lor.
Când ne-am trezit a fost cumplit. Urma ce?
Am mers la hotelul unde erau cazați cei doi prieteni ai fotbalului. În lobby, maestrul Mitran citea presa, Marian urma să coboare. Am plecat spre aeroport și Aeroflot. Câteva ore mai târziu aterizam din visul unor nopți de vară.
Îmi rămâne doar să pictez cuvântul ca un chinez și să-l învârt cu gândul ca pe titirez. Dacă tot ce-a fost, a fost Inception, sper doar ca titirezul să nu se oprească niciodată.
În București era noapte când am ajuns. La fel era și în noi după apusul Cupei Mondiale.
Sfârșit.
