În căutarea propriului Everest sau cum au ajuns 6 moldoveni în inima munților Himalaya

Tratează munții cu respect și ei te vor răsplăti cu experiențe unice

În 2021, mai mulți moldoveni și-au pus curajul în sacul de drumeție și au pornit în aventură către Everest, însă nu oricum, ci însoțiți de o echipă de filmare. Asta se întâmpla în cadrul proiectului „My Everest”.

„My Everest” este un serial documentar despre expediția celor 6 moldoveni, de pe ambele maluri ale Nistrului, în inima munților Himalaya. Echipa a ales traseul spre muntele Mera Peak, situat la o altitudine de 6476 de metri deasupra mării, considerată ca fiind cea mai înaltă cale de drumeție din lume.

Serialul documentar „My Everest” a fost realizat cu sprijinul financiar al Uniunii Europene în Republica Moldova prin Programul UE „Măsuri de Promovare a Încrederii”, implementat de PNUD Moldova.

Cine și în ce condiții ar mai reveni în munții Himalaya, cum e să vezi în realitate culmile Everestului, dar și cât de mult diferă experiența trăită pe viu față de ceea ce vedem la ecrane? Vă invităm să faceți „drumeție” printre răspunsurile participanților expediției „My Everest”. Natalia Cernichevici și Andrei Hohlov sunt doi dintre protagoniștii serialului documentar, iar Iulian Bercu și regizoarea Lucia Tăut au făcut parte din echipa de creație a proiectului.

Acum un an erați în pregătiri pentru expediția de pe „My Everest”. La o distanță de timp, cum vă simțiți, cum e sentimentul de „până la” și „după”? Ce s-a schimbat?

Lucia: Proiectul „My Everest” mi-a oferit multe lecții. Mi-a schimbat felul de a gândi, de a trăi, de a interacționa cu oamenii. Uneori îmi vine să cred că a fost un vis, alteori că sunt un om norocos. De multe ori mă prind la gândul cum am trăit acea experiență, ce am văzut, ce am întâlnit. Într-adevăr, este acest sentiment de „până la” și „după”. Până la expediție trăiam cu alte gânduri, percepții de viață chiar. Eșecurile le trăiam mult mai tragic, dădeam importanță prea mare lucrurilor, situațiilor, (chiar și) oamenilor neesențiali.

Iulian: Orice vizită în Himalaya lasă după sine o dorință enormă de a reveni și o nostalgie. Și, ce este paradoxal, cu cât mai grea a fost expediția, cu atât o satisfacție mai profundă rămâne în urma acesteia. Cu un an în urmă, până a merge în Nepal, eram conștienți de greutățile prin care vom trece. Cunoșteam orice problemă pe care o va genera gerul, zecile și sutele de kilometri pe jos și deficitul de oxigen. În Himalaya ele sunt resimțite cu totul altfel, dar când le parcurgi în echipă, prin inima celor mai înalți munți de pe planetă, e cu mult mai ușor și simplu.

Natalia: Înainte de călătorie, au existat o mulțime de temeri și îndoieli — ideea de plecare în sine, în forțele proprii, era perioada cu cele mai stricte restricții. În plus, unele rude au alimentat din plin aceste temeri. Acum, când îmi amintesc de călătorie, mă invidiez. Datorită ghizilor noștri minunați, totul a decurs fără probleme, iar lock-down-ul a adus un element de imprevizibilitate și aventură. Mi-am dat seama că există o cale de ieșire din orice situație. În plus, acum sunt aproape să înțeleg limita capacităților mele, înțeleg cum să fac să nu-mi fie frică, ci să mă bucur și sper că această experiență mă va ajuta în expedițiile viitoare pe care deja le planific.

Andrei, ești alpinist profesionist. De unde și cum a apărut această dragoste/pasiune pentru munți, escaladări?

Andrei: Rețeta este simplă: multe cărți bune în copilărie și adolescență și două sau trei întâlniri fericite cu oamenii potriviți la momentul potrivit. Nepalul are un slogan oficial: „O singură dată este puțin!”. Este purul adevăr. Himalaya este, fără exagerare, un loc magic. Îi cheamă pe toți cei care au fost acolo în conștiință clară.

Câți munți ai escaladat până acum și unde?

Andrei: Probabil aproximativ o sută cincizeci-două sute în Caucaz, Alpi, Anzi, în Tianshan și în mulți alți munți. Fiecare dintre escaladări este unică, și anume de aceea nu le țin socoteală.

Natalia, cum a apărut în cazul tău dorința de a escalada?

Natalia: Prima tentativă de escaladare pe un munte a fost în urmă cu doi ani și jumătate și chiar sunt fericită că în timpul pandemiei m-am ales cu o nouă pasiune. Acum chiar nu-mi imaginez viața fără o expediție în munți. Primul munte escaladat a fost în Egipt, muntele Sfânta Ecaterina la cota 2629, apoi cel mai înalt vârf de munte cucerit de mine până acum a fost Kala Pattar (5550) în Nepal, la poalele Everestului. Chiar și în timpul expediției „My Everest”, păstram ca imagine de fundal în telefon fotografia făcută la cota 5550.

Lucia, ai fost una din femeile din echipa „My Everest”. Cum te-ai simțit în această aventură? Ai mai făcut anterior hiking sau ai escaladat vreun munte?

Lucia: Eu m-am simțit foarte bine. Mi-a plăcut și mi-aș mai dori să am astfel de experiențe, cu siguranță. Experiențe de escaladare a munților nu am avut. Hiking am mai făcut prin munții Carpați și Caucaz. Însă, ele nu pot fi comparate cu ceea ce am avut în Himalaya. În general, cred că nu e bine să facem comparații cu tot ce poți să trăiești în Himalaya și în alți munți.

Cum ai rezistat la altitudine mare? În ce măsură erai surprinsă de felul în care organismul tău reacționa în asemenea condiții?

Lucia: Spre deosebire de alți colegi din echipă, bărbați, eu cred că am rezistat chiar mai bine pe alocuri, căci m-am pregătit, poate nu suficient de bine, dar asta m-a ajutat să rezist mai ușor. Eu aveam mari emoții că aș fi putut să întâmpin dificultăți la altitudine. Nu mai avusesem experiență de escaladare a munților de mare altitudine. Am fost foarte surprinsă de faptul că la altitudine nu aveam poftă de mâncare. În condiții destul de grele în care consumam foarte multă energie, eu nu mai puteam mânca. Apropo, de testarea limitelor, aici eu mi-am depășit limitele prin rezistență în comparație cu alimentarea pe care o aveam.

Să urci pe unul dintre vârfurile munților Himalaya este o chemare sau o provocare?

Lucia: Dacă ar fi să aleg între o vacanță la mare sau la munte, sigur aș alege muntele. Indiferent de perioada anului. Iubesc munții. Mă inspiră, mă încarcă cu energie. Dar, nu-mi imaginam că voi avea ocazia de a vedea muntele Everest cu ochii mei. Real. De aceea, nu pot să zic că am o chemare de a escalada muntele Everest, mai degrabă ar fi o provocare pentru acest munte. Însă, în general, pot zice că e o chemare să escaladez munții.

Iulian: Fiecare dintre cei care ajung pe munte au cauzele lor și fiecare își trăiește propriul Everest. Un vârf de munte poate fi un moft sau poate fi un vis. Fiecare om care îl atinge are scopul său când face primul pas pe munte. Pentru mine este o provocare întreg procesul de escaladare, indiferent de înălțimea muntelui. Și provocarea constă în a escalada înălțimea în echipă, oferind fiecărui membru al echipei satisfacția propriului Everest. Pentru mine muntele este o fantastică posibilitate de a mă analiza și reseta.

De ce se spune că acest munte îți testează limitele? Care sunt acele limite? Sau poate e vorba de vulnerabilități?

Natalia: Probabil, acestea sunt atât limitele capacităților fizice, deoarece la înălțime corpul primește o serie de provocări: aclimatizare, aer rarefiat, frig, lipsa condițiilor confortabile de igienă, precum și rezistența morală este pusă la încercare de foarte multe gânduri: ce fac eu aici, și de ce am nevoie de asta, când se încheie totul? etc. Unii dintre prietenii mei, după ce le-am povestit despre experiența trăită în „My Everest”, au spus — nu, nu aș fi putut face asta, îmi place confortul. Îmi place și mie confortul! Dar atunci când faci față acestor provocări și reușești să te bucuri de moment, obții ceva ce nu vezi în viața obișnuită — zorii întâlniți în munți, vederea de la înălțimea zborului de pasăre, felul în care norii se agață de vârfurile munților… Se pare că vulnerabilitatea noastră este doar în capul nostru. Deși, desigur, sunt departe de a fi un expert în asemenea lucruri.

Iulian: Limitele sunt testate de orice împrejurări care te scot din cercul obișnuințelor, numit confortul personal. Pentru mine, Himalaya este o locație în care rămâi unul la unu cu propriile instincte și cunoștințe de supraviețuire. Nu există taxiuri, pe care le poți opri atunci când ai obosit. În procesul de escaladare, mai ales când intri în zone de unde cale întoarsă nu mai este. Ești pe cont propriu și trebuie să mergi doar înainte. În același timp, limitele unui om, în mare parte depind de atitudinile acestuia față de situația extremă prin care trece. Din experiențele personale de participare la ultra maratoane montane, știu că cele mai mari piedici sunt în interiorul nostru. Capul, mai întotdeauna cedează primul și nu picioarele.

Andrei: Practic toți cei care merg în munți de mult timp, descoperă care le sunt limitele personale — limitele rezistenței fizice, răbdării, capacității de a empatiza — sunt mult mai elastice decât le par jos. Cu o abordare corectă, condițiile dure ale munților ne permit să scăpăm de ceea ce este inutil, să dezvoltăm adaptabilitatea. Da, efortul fizic considerabil, clima aspră, hipoxia ne lovesc cele mai slabe puncte, dar, paradoxal, ne fac cu mult mai puternici.

Cum a fost formată echipa care s-a pornit în această expediție? Cine și ce rol a avut?

Iulian: Echipa a fost formată în baza experiențelor și dorințelor fiecărui membru de a escalada un munte de peste șase mii de metri. A fost un mix de experiență și profesionalism pe munte, rezistență și cunoștințe în drumețiile de zeci și sute de kilometri și dorința unor oameni care practică un mod activ de viață de a-și testa limitele.

Andrei: Eu eram responsabil de logistică, siguranță și disciplină. Iulian — pentru starea de spirit (este o sarcină extrem de necesară și foarte dificilă) și pentru mâncarea delicioasă. Lucica — pentru filmări. Presupun că Lucicăi i-a fost cel mai greu: ea, ca regizor, trăia acel drum pentru fiecare dintre noi, iar pentru ea însăși — după principiul „ce a mai rămas”. Iată cine este adevăratul erou.

Lucia, pe lângă misiunea de a urca pe munte tu ai făcut parte și din echipa de producție, cea care a fost responsabilă și de scenariu/regie/filmări. Cât de mult diferă experiența trăită pe viu față de ceea ce vedem la ecrane?

Lucia: Desigur că diferă mult experiența trăită pe pielea proprie de cea văzută la TV. Dacă în video poți să îți imaginezi doar câtă durere poți să simți în picioare după ore întregi de mers, în realitate tu asta simți, trăiești. La ecrane de multe ori poți vedea doar o parte a lucrurilor, din diferite motive.

Este nevoie de spirit de echipă sau escaladarea muntelui poate fi făcută pe cont propriu?

Lucia: Evident, echipa contează foarte mult. Nu poți face astfel de escaladări pe cont propriu. Cred că ar fi chiar imposibil. Pe cont propriu poți face trekking, dar nu și escaladări. La fel, contează foarte mult și cu ce oameni formezi o echipă. Toți trebuie să fie pe aceeași lungime de undă, poate și cu aceleași interese, pentru că în situații dificile devii foarte vulnerabil emoțional, respectiv ai nevoie de un om care să te înțeleagă sau cu care să poți împărtăși trăirile.

Iulian: Escaladarea muntelui de unul singur necesită ani de experiență și coacere psihologică. Primele zeci de experiențe este recomandat să fie în escaladări de grup. Și pentru siguranță, dar și pentru un confort psihologic sporit.

Andrei: La escaladări în grup, fără spirit de echipă, este pur și simplu imposibil. Acolo nu te poți ascunde, nu poți fugi. Ca într-o orchestră — dacă cineva chiulește sau „falsează”, se destramă totul într-o clipă. Ansamblul nostru a fost un succes.

Cum se formează spiritul de echipă într-un grup de oameni care, practic, s-au văzut pentru prima dată?

Lucia: Din experiența mea și din ceea ce am trăit eu în cazul dat, la început conexiunea între noi s-a făcut foarte ușor, fără prea multe discuții. Apoi a urmat o tensiune. Acest fapt s-a produs din mai multe cauze: oboseală, dificultăți, situații complicate de lucru. Pe parcurs ele au fost înlăturate, iar la final devenisem parcă o familie. Nu mai eram străini unii față de alții.

Andrei: Sinceritate în comunicare, voința de a-i susține pe ceilalți, zâmbete chiar și în cele mai dificile momente — ca într-o familie. La drept vorbind, înainte de a pleca în munți am participat la o serie de evenimente comune, în cadrul cărora am reușit nu doar să ne cunoaștem, ci și să ne împrietenim. Aceasta este foarte important.

Iulian: Pentru aceasta trebuie să ai un anumit număr de persoane-cheie care vor susține și dezamorsa membrii echipei. Astfel de „dezamorsatori” trebuie să fie câțiva, pentru a avea resurse de rezervă în aplanarea unor posibile erupții de nervi sau de nemulțumire. Sunt multe situații în care un membru de echipă se apropie de limită, după care încearcă să-și exteriorizeze nemulțumirea prin explozii de nervi, iar peste câteva ore, deja îi pare rău și își cere scuze pentru că a creat un disconfort psihologic. Și acești oameni rezistenți din punct de vedere psihologic, și au menirea să dezamorseze posibile „bombe”.

Au fost momente în care v-ați dorit să renunțați? Cum se gestionează asemenea situații?

Andrei: Din fericire, nu. Dimpotrivă, vreau să-mi amintesc fiecare moment. A fost super!

Natalia: Da, am renunțat la expediția himalayană, am cedat și nu am mers pe traseul unde era planificată ascensiunea spre vârful Mera Peak.

Lucia: Nu. Nicio clipă nu am vrut să renunț la nimic. Nici chiar atunci când mi s-a zis că ar trebui să mă opresc din drum.

Iulian: Singurul moment în care eram gata să renunț a fost ziua în care am intrat pe ghețari și urmau mai multe zile de somn la cort, iar eu am rămas fără sacul de dormit dintr-o eroare a șerpașilor care ne duceau o parte de echipament. Inițiativa de a abandona era pentru a proteja echipa de eventualele probleme pe care le puteam avea din cauza gerului. Dacă ceva se întâmpla cu mine, trebuia să fiu trimis cu un șerpaș de pe munte. Dacă echipa rămânea fără un șerpaș, fiecare dintre membrii echipei trebuia să preia o parte din echipamentul de 30–40 de kg. Aceasta genera un risc suplimentar pentru reușita expediției.

Cât de mult contează ajutorul unui șerpaș într-o asemenea aventură?

Iulian: Ajutorul unui șerpaș este vital pentru majoritatea expedițiilor. Șerpașii transportă echipamentul de escaladare, corturile, le instalează și le dezasamblează. În cazul nostru, șerpașii au instalat și echipamentele pentru trecerea unor creste de munți. Chiar și cu șerpași, persoanele-cheie din expediția noastră aveau rucsacuri de 20–30 de kg. Dar, ceilalți, în schimb, aveau de 5–10 kg. Prezența șerpașilor oferă un mare plus de viteză și siguranță.

Lucia: Este foarte mare ajutorul șerpașilor pentru toți turiștii care vizitează Himalaya. În primul rând, ei sunt un popor foarte rezistent la altitudini. Cunosc foarte bine cum poți să supraviețuiești în condiții extreme. În cazul nostru, porterii ne-au ajutat să ducem toate bagajele care erau mai grele. Era incredibil cum ei, fiind atât de mici de statură, puteau duce greutăți de câte 25–30 kg, poate și mai mult, în timp ce noi abia ne descurcam cu 7–10 kg.

E mai complicat să urci, să faci față aclimatizării, să ajungi la o anumită înălțime sau să cobori? Unde dă în clocot adrenalina? La ce cotă ați ajuns?

Lucia: Eu am trăit tot traseul ca pe un moment de glorie. Și aveam toate motivele să o fac. Iar în segmentele mai dificile desigur nu te mai gândeai la glorie, pentru că te storcea de toată energia efortul pe care îl făceai. Abia la coborâre îți aminteai ce ai văzut, unde ai fost și ce ai trăit acolo. Multe momente le-am trăit abia când am ajuns acasă, în Moldova.

Andrei: Totuși, am fost ghid în această ascensiune și nu îmi puteam permite izbucniri de emoții: trebuia să fiu concentrat și atent tot timpul. A fost foarte greu pentru toți participanții atât la urcare (mai sus de 6000 m mergeam cu odihnă după fiecare 20–30 de pași), cât și la coborâre, când zăpada s-a înmuiat de la soare și ne afundam tot timpul, ba până la genunchi, ba până la coapsă. La coborâre, toată lumea era deja foarte obosită, și în așa condiții probabilitatea de accidentare este mare. De aceea, în locuri potențial periculoase, am mers cu o frânghie. Pe vârf, nu triumf, ci dimpotrivă, încerc să prind „momentul de liniște”, de bucurie și tihnă, să tac, să mă las cucerit de spiritul inexplicabil al culmii. Nicio adrenalină.

Iulian: Desigur, din punct de vedere fizic, urcarea este mai grea decât coborârea, deși, pe ultimii kilometri de escaladare a vârfului Mera Peak, era la fel de greu să cobori. Dacă la urcare ești istovit de greutatea escaladării, deficitul de oxigen, pipăirea traseelor pentru a nu cădea în vreo crăpătură în ghețari, atunci la coborâre, chiar dacă este mai simplu, toți sunt cu acumulatoarele la zero și coboară mai mult în regim automat.

Natalia: Din punctul meu de vedere, coborârea este mai dificilă, pentru că la urcare/escaladare ești motivat de gândul de a ajunge în vârf, că tot ce este mai interesant abia urmează. Dar probabil cea mai mare adrenalină este deja la capătul drumului, când realizezi tot ce ai trăit.

A fost cumva diferită experiența de escaladare pe Everest în timpul pandemiei? Ce gânduri/emoții ați trăit atunci când s-au depistat cazuri de COVID-19 în Base Camp?

Andrei: Oh, da, acum este un moment fantastic! Înainte, traseul de trekking de la Lukla spre tabăra de bază Everest a fost cel mai popular traseu de trekking la altitudine mare din lume. În anii obișnuiți, fluxuri necontenite de oameni se mișcă acolo în ambele direcții. Și în această primăvară, în perioada de lockdown, au fost zile în care nu am întâlnit nicio persoană pe traseu! Când eram la jumătate de drum, am aflat că zborurile programate au fost anulate în Nepal. Acest lucru, desigur, a fost un stres serios pentru grup, dar ne-am consultat și am decis să continuăm traseul așa cum era planificat. Am decis să evităm orice aglomerări de oameni, dar de fapt, nici nu erau în calea noastră. Totul a mers bine, nimeni din grupul nostru nu s-a îmbolnăvit, iar după ce am coborât din munți, am reușit să ne evacuăm relativ repede cu curse charter (în trei prize). Nu a fost chiar ieftin, dar a meritat.

Lucia: Din discuții cu localnicii și cei care au mai fost pe traseul Base Camp Everest pandemia a afectat mai mult satele care fac comerț sau lodge-le care găzduiau turiștii. Acesta este un traseu foarte comercial și fiindcă au fost mai puțini turiști, multe unități de cazare s-au închis. Nu ne-au panicat cazurile de COVID-19 depistate în Base Camp. Eram în munți și era destul de mică probabilitatea să contactăm persoanele infectate. Mai ales că ni s-a zis că persoanele respective au fost transportate cu elicopterul spre Khatmandu. În plus, în Everest Base Camp noi am stat doar două ore și am comunicat doar cu trei-patru persoane de acolo. Mai real era să te infectezi în Khatmandu.

Iulian: În anul trecut a fost bătut un record de permise eliberate pentru escaladarea Everest-ului. Au fost peste 550 de permise, față de 300–400 în anii precedenți. Așa s-a întâmplat pentru că în anul 2020 Everest-ul a fost închis escaladărilor. Un aspect neplăcut a fost dintre aceștia câteva zeci din cei care au venit să escaladeze Everest-ul s-au îmbolnăvit de COVID-19 și nu au mai ajuns pe vârful muntelui. În plus, taxele plătite de aceștia, de la 60–70 de mii de euro până la peste o sută de mii de dolari, au ars.

V-a făcut mai puternici sau mai vulnerabili experiența trăită în expediția „My Everest”?

Lucia: Cu siguranță mai puternici emoțional, mai rezistenți fizic. Această expediție m-a ajutat să îmi controlez mai bine emoțiile, gândurile.

Iulian: Această expediție ne-a făcut mult mai puternici, fizic și psihologic. Posibil că psihologic într-o măsură mai mare. Pe lângă faptul că orice expediție în Nepal îți reformatează atitudinile față de valorile acestei vieți, scoțând în prim plan micile bucurii reale ale vieții, escaladările învață să muncești insistent pentru a ajunge în vârf. Cu alte cuvinte, învață insistență și că orice finiș, într-un final, va veni.

Natalia: Cred că această experiență mi-a lărgit orizontul percepției, m-a făcut mai puternică fizic și psihic, m-a îmbogățit cu noi impresii. Este de neprețuit.

Andrei: Mi se pare că am devenit mai sensibil, mai empatic. Nu este putere sau vulnerabilitate, este ceva mult mai important. Le mulțumesc oamenilor care au fost alături, le mulțumesc munților.

Sunt oameni care după ce au cucerit Everestul (aici nu mă refer exact la vârful de la cota 8860) nu mai revin la el, iar alții o fac an de an. Cine și din ce tabără face parte?

Andrei: Ha-ha, ghicește!

Iulian: Cei mai mulți se îmbolnăvesc de munte și își dau seama că trăiesc cu adevărat doar pe munte. Cum am spus și mai sus, doar pe munte își trăiesc propria viață. Au toate condițiile să se concentreze pe sine însuși. Fără internet, TV, job, alte probleme care diluează plăcerea primită de la această viață.

Lucia: Foarte mult depinde de experiența pe care o trăiești în acele zile. Eu m-aș mai întoarce pe Mera Peak. Deși pe moment credeam că nu voi mai dori să revin, chiar dacă era impresionant de frumos. Greutățile prin care treci, le trăiești acolo, te fac să nu îți mai dorești să revii fie pe termen scurt, fie pe un termen mai lung. Eu după aproape un an îmi dau seama că aș dori să mai revin prin acele locuri.

Natalia: Sunt multe trasee pentru drumeție în Himalaya în cele mai frumoase locuri, chiar aș vrea să mă întorc acolo, și, probabil, cu o dispoziție puțin diferită, să știu exact ce mă așteaptă, să merg în locuri diferite. De asemenea, vreau să vizitez și să escaladez alte piscuri din diferite țări — lista acestor locuri este impresionantă și inspirată.

Dacă ar fi acum să vă faceți din nou bagajele ce ați lua și ce n-ați mai lua cu voi în această expediție?

Iulian: Categoric aș arunca jumătate din haine și, obligatoriu, aș lua de două ori mai multe cărți.

Andrei: Mai multe cadouri utile pentru copiii din zonă: creioane, caiete, carioci.

Lucia: Aș lua mai multe rezerve de semințe, doar pe ele le puteam mânca cel mai ușor :))) Și mi-aș lua mai puține haine.

Ce mesaj ați încercat să transmiteți celor care nu au privit documentarul?

Iulian: Principalul mesaj a fost ca oamenii să conștientizeze că cele mai mari piedici sunt în capul lor. Am vrut să le arătăm cum un grup de oameni, dintre care doar unul este un alpinist experimentat, cu puțină insistență și multă dorință au trecut toate obstacolele în calea spre propriul Everest. Am dorit să arătăm că nu trebuie să ne temem să ne punem obiective care, din prima, ni se par irealizabile.

Documentarul serial pe care l-ați realizat prin ce diferă de altele despre Everest?

Lucia: Diferă în primul rând că e despre experiența moldovenilor. Am redat experiența primilor moldoveni care au urcat pe Mera Peak.

Iulian: Despre escaladarea Everest-ului au fost produse mai multe filme artistice decât documentare. Este și costisitor și greu să formezi o echipă de profesioniști în producere de filme documentare care să fie și rezistenți pentru a urca la înălțimi de mii de metri. Acest serial se deosebește prin oamenii care au participat la expediție și prin trăirile acestora. Ne-am propus să arătăm nu doar natura Nepalului, dar și lupta internă a participanților la expediție.

Andrei și Natalia, sunteți eroii documentarului serial „My Everest”. L-ați privit?

Andrei: Când filmul a început să fie difuzat la TV8, eram ba în Caucaz, ba pe stâncile Spaniei, apoi din nou în Himalaya și, prin urmare, l-am urmărit fragmentat, pe bucăți. Unele episoade până acum nu le-am văzut integral. Aștept momentul în care va fi posibil să stau confortabil acasă cu un ceai și să urmăresc tot filmul într-o atmosferă calmă. Niciodată nu voi putea să compar „la rece” acest film cu alte filme despre munți, cel puțin din cauza că este singura lucrare de mare profesionalism în care nu doar sunt prezent, ci și „joc” unul dintre rolurile principale. Pentru mine, acest film este, desigur, unic. Mulțumesc întregii echipe de filmare și, în primul rând, regizoarei Lucia Tăut pentru această muncă colosală.

Natalia: Mi-a plăcut să văd documentarul și mi-am amintit din nou toate momentele trăite acolo. Mi se pare că regizoarea a reușit să transmită atmosfera — sunetul vântului din munți, scârțâitul zăpezii și a pietrelor sub picioare, susurul apei în râuri. Spre deosebire de numeroasele filme despre Nepal, prin care se încearcă să satisfacă nevoia publicului de a privi viața habituală a localnicilor, pericolele din munți, chiar și zborul către Lukla — „cel mai periculos aeroport din lume”. După vizionarea documentarului „My Everest”, aș vrea să vizitez Nepalul.

Unde pot urmări oamenii documentarul?

Iulian: Toate episoadele sunt pe pagina de Facebook — @MyEverest. Tot acolo sunt și o mulțime de materiale care nu au ajuns în film.

Munții Himalaya văzuți de la ecrane sau din realitate, pe care i-ați alege?

Lucia: Eu — pe cei din realitate. De fiecare dată. :)

Andrei: Filmele despre munți nu sunt un substitut pentru munți, ci un mod de a relata, atrage, captiva. Pe de altă parte, dacă cineva, din diverse motive, nu poate atinge munții pe viu, filmele bine făcute permit împărtășirea acestei fericiri. Cred că această „radiație” este prezentă în filmul nostru.

Iulian: Desigur cel văzut în realitate. Cu toate riscurile și disconfortul.

Natalia: Este mai bine să-i vezi o dată decât să auzi de o sută de ori despre ei, dar și mai bine să-i vezi de o sută de ori!

Care este lecția/sentimentul care v-a marcat după expediția „My Everest”?

Lucia: Această expediție m-a marcat foarte mult. M-a făcut să îmi schimb prioritățile în viață, să mă bucur de viață. Am învățat să privesc oamenii altfel, să-i cunosc altfel. Să-mi cunosc greșelile și să apreciez și mai mult natura. Mai sunt multe alte lucruri pe care încă nu le-am asimilat și lecții de învățat.

Andrei: Fiecare are propriul Everest. Nu trebuie să comparăm nimic.

Natalia: Am trăit sentimentul că lumea este imensă, grozavă și că viața nu este limitată de granițele orașului tău natal, iar tu nu ești limitat la traseul „muncă și casă”. Aș vrea să revin la munte și să am aceiași oameni liberi în preajmă!

Într-o bună zi s-ar putea ca unul dintre copiii voștri să vrea să repete experiența trăită de voi în munții Himalaya? L-ați încuraja să o facă sau ce i-ați spune?

Iulian: Aș merge cu el, dar nu l-aș împiedica. Este o școală foarte bună. Aș fi împotriva unor riscuri neargumentate sau dacă aș simți că la baza escaladării stă dorința de a acumula niște like-uri și nu cea de a învăța o lecție utilă pentru întreaga viață.

Lucia: L-aș încuraja să își asculte sufletul, inima și dacă e în stare să o facă să meargă. Astfel de experiențe merită a fi trăite de noi, oamenii.

Natalia: Eu i-aș spune: ia-mă cu tine! Chiar îmi doresc să-mi iau copiii în munți. Mă întreb cum de am trăit fără experiențe montane în viața mea de până acum?! Din păcate, nu pot planifica excursii, drumeții atât de des pe cât mi-aș dori, dar am inclus munții în programul meu de viață odată pentru totdeauna.

Andrei: Ce aș spune? Tratează munții cu respect și îți vor răspunde cu aceeași monedă.