Ce m-a făcut să-mi schimb părerea despre știința încălzirii globale
Uneori trebuie să recunoaștem că am greșit
Săptămâna aceasta un prieten mi-a spus “scrii prea mult despre știință”. Pe moment mi-am găsit scuze, dar apoi m-am gândit toată ziua la ce a spus și am înțeles ca are dreptate.
Am fost naiv. Sunt inginer și gândesc logic. Credeam că lumea nu ia în serios problema climatică pentru că nu înțelege realitatea ei științifică. Așa că m-am pus pe treabă să o explic. Dupa 4 luni de scris și 22 de articole publicate pot să spun că n-am convins pe nimeni. Cine credea în încălzirea globală s-a bucurat să afle detalii științifice, iar cine nu credea nu a fost dispus să se răzgândească indiferent câte dovezi am adus.
Luăm criza climatică (prea) personal
Problema cu criza climatică este că ea constituie un pericol pentru noi personal. Mai mult, schimbările climatice în sine par un pericol vag și îndepărtat, pe când măsurile necesare pentru a le evita sunt o amenințare la stilul nostru de viață acum. Iar când este vorba despre noi, emoțiile preiau controlul și nu mai privim lucrurile rațional.
Tulburat de discuția cu prietenul meu, am investigat această teorie. Am găsit un studiu care analizează evaluarea riscului climatic asupra vieții sălbatice și asupra omului în percepția unor studenți. Evaluarea riscului asupra vieții sălbatice era corectă, obiectivă, făcută în baza informațiilor științifice și a logicii. În același scenariu, riscul asupra omului era perceput mult mai optimist, însă fără a avea nicio bază științifică pentru asta. Gradul de eroare era dat de ideologia politică și perspectiva generală asupra vieții a subiecților. Acuratețea științifică era irelevantă. (Ca paranteză, am fost tentat să pun link spre acel studiu, cum fac de obicei. Ce ironie.)
Studiul se încheia cu o concluzie pentru cei care comunică pe subiectul climei: Mai puțină știință și mai multă emoție. Întrebarea este, și mi-aș dori să-mi dați sugestii din experiențele voastre personale, ce îi poate mișca pe oameni așa încât să le pese de climă? Ce te-a făcut pe tine să-ți pese?
Emoțiile determină modul cum percepem urgența climatică
Situația climatică poate fi descrisă și așa: Omenirea a progresat mai mult în științele exacte decât în cele sociale, generând o problemă pe care nu este pregătită să o rezolve. Ingineria a progresat până la punctul în care activitatea umană distruge sistemul climatic global, cu consecințe catastrofale asupra viitorului omenirii, însă psihologia și sociologia sunt încă departe de a înțelege mecanismele prin care să-i facă pe oameni să le pese, să înțeleagă pericolul real, și să se mobilizeze.
Toți cei care înțeleg cu adevărat realitatea, gravitatea, și urgența problemei climatice se întreabă cum pot să îi scoată din nebunia sinucigașă a indiferenței și negării și pe alții.
Am făcut sau nu bine punând acest enunț aici? Această propoziție conține cuvinte grele. Îl face nebun pe cititorul care nu este de acord că încălzirea globală este o problemă existențială, cea mai mare cu care s-a confruntat omenirea vreodată. Și încearcă să sperie cu cuvântul sinucigaș, de parcă clima ne-ar putea pune viața în pericol. Realitatea obiectivă este că cele două cuvinte sunt folosite corect. O încălzire de peste 2°C pune în pericol întreaga viață pe Pământ (și iar am fost tentat să pun link spre unul dintre studiile ce confirmă asta). Și cum această încălzire este rezultatul acțiunilor noastre, cuvântul sinucidere este, evident, adecvat. Știind asta, se poate argumenta că negarea în care trăim este o formă de nebunie.
Dar nu asta contează. Ci reacția emoțională pe care o avem când citim sau auzim aceste cuvinte. Și aici lucrurile se complică. Unii ne închidem total. Nu mai avem niciun interes în a accepta nimic din ce are omul din fața noastră de spus, indiferent de tăria argumentelor. Iar creierul ne ajută de minune să găsim toate greșelile de logică cu care să ne reconfirmăm că nu este adevărat ce ni se spune.
Alții ne simțim neputincioși. Dacă aceste lucruri sunt adevărate, provocarea este înspăimântător de mare. Cum am putea noi reduce emisiile în 30 de ani? Cum am putea convinge 8 miliarde de oameni să se trezească și ei? Nici n-are rost. Fie că decidem să ne vedem mai departe indiferenți de viață, fie că dăm în depresie și anxietate pentru ce va veni, rezultatul este același. Inacțiunea.
Se pare că cei la care afirmația aceasta are efectul dorit, de a-i face curioși să înțeleagă realitatea și activi în a o schimba, sunt puțini.
Cele 3 biasuri care ne influențează modul cum vedem lumea
În exemplul de mai sus am încercat o comunicare radicală, șocantă, care să-ți atragă atenția. Realistic vorbind, e mai aproape de adevăr decat abordările moderate, însă un mesaj mai blând are avantajul că nu trezește aceste emoții puternice de respingere. Doar că și el se lovește de alte lucruri care ne fac să-l negăm. Biasurile cognitive.
Primul bias este cel al reconfirmării. Fără să ne dăm seama, căutăm informațiile care întăresc ceea ce credem deja și respingem ceea ce nu credem. Petrecem timp cu oameni care au aceleași credințe ca și noi și citim surse informaționale care ne reîntăresc credințele. Astfel, omenirea persistă în negare pentru că ne reconfirmăm credințele greșite unii altora.
Al doilea este efectul Dunning-Kruger, credința că știm mai multe decât știm. În cazul climei, informația nouă ne-ar face să ne simțim mai neștiutori decât ne credem și asta nu ne place, așa că o refuzăm. În plus, respingem opinii ale altora mult mai educați pe subiect decât noi, având falsa impresie că știm noi mai bine. Nu știm.
Al treilea este disonanța cognitivă, disconfortul pe care îl simțim atunci când credem în același timp lucruri care sunt în conflict unele cu altele. Modul cum vedem lumea acum este construit pe niște credințe, iar problema climatică intră în conflict cu ele, ceea ce ne creează disconfort, așa că o respingem.
Aceștia sunt munții pe care, deși înarmat cu tot adevărul științific, un comunicator pe climă îi are de urcat. Ca un refren, revine întrebarea:
Cum putem comunica mai bine urgența climatică?
Răspunsul stă în cel căruia ne adresăm. Fiecare om are contextul lui psihologic, social, și cultural. Trebuie să înțelegem valorile, preocupările, și credințele lui (și ale comunităților din care face parte). Adesea acestea determină, încă de la început, o repulsie față de problema climatică. Să încerci să-l convingi că e o problemă mare și că el trebuie să facă ceva este naiv. Dar poți face totuși un prim pas, să găsești ceva ce îl interesează, ceva de care îi pasă, și să îi explici sub ce formă schimbările climatice afectează acel aspect al vieții lui aici și acum.
De exemplu, pe agricultorii din România îi poate interesa seceta de anul acesta din Mehedinți sau cea din Galați.
Cel interesat de costul alimentelor va fi alarmat de creșterea prețurilor fructelor pentru că mare parte din livezi au fost afectate de zăpezile târzii.
Amatorii sporturilor de iarnă pot fi interesați de scurtarea sezonului de ski.
Economiștii ar putea reacționa la știri despre creșterea costurilor dezastrelor naturale.
Pentru mulți (sper) are impact empatia și compasiunea pe care o simt văzând imagini din inundațiile care au loc tot mai des în lume (pregătesc un articol despre ele), cum ar fi cea din India chiar din ziua când scriu acest text.
Cei pasionați de călătorit pot să fie mai interesați de schimbările climatice din țara lor preferată, cum ar fi aridizarea nordului Italiei.
Pentru cine acordă o mare importanță problemelor sociale este de interes că, în multe țări, femeile duc greul adaptării la schimbările climatice.
Iubitorii de animale vor fi întristați de riscul dispariției pinguinilor imperiali.
Iar cei care cred că schimbările climatice nu pot afecta decât zone îndepărtate sau sărace pot fi mișcați de știri despre pagube în țări dezvoltate.
Desigur, și acestui tip de comunicare i se pot găsi contraargumente, cum că focul era de la un fulger (uitându-se că a fost nevoie de secetă pentru a se extinde atât de repede) sau că a fost o întâmplare sezonul scurt la ski (când e normal la temperaturi mai mari să se topească zăpada mai repede), și așa mai departe. Dar, cel puțin, are darul de-al pune pe om pe gânduri, mai ales când întâlnește astfel de știri în mod repetat.
În concluzie, nu există un singur răspuns corect. Trebuie comunicat cât de mult, pentru toată lumea. Și da, comunicarea despre modul cum ne afectează schimbările climatice în prezent nu reprezintă corect gravitatea situației, care va escalada exponențial deceniul acesta, dar este un început pentru ca oamenilor să le pese. Din păcate, deși ar trebui să fim deja în faza în care întreaga omenire face tot ce poate pentru a opri emisiile de carbon, suntem încă în etapa de grădiniță, în care trebuie să-i convingem pe oameni de chestiunea evidentă și elementară că ceva nu este în regulă cu clima. E cumplit de dezamăgitor, dar e ce e. Asta avem, cu asta lucrăm.
Dacă ți-a plăcut acest articol, te-ar mai putea interesa și:
Urgența Climatică este un blog independent cu scopul de a crește nivelul de conștientizare de către români a problemei climatice. Încerc să scriu clar și succint, dar în același timp cât mai cuprinzător și, mai ales, bine documentat. Poți pune umărul la acest efort arătând articolele mele și altora. Mulțumesc.
