Motivul pentru care nu înțelegem urgența climatică
Problema climatică ne pare mult mai puțin urgentă decât este din cauza unei simple presupuneri. Când înțelegem care e modul corect de a analiza lucrurile, automat pericolele devin mult mai clare.
Să facem o analogie cu imaginea de mai sus. Un domn rostogolește un balot de fân. Omul este omenirea, iar fânul este temperatura globală, pe care omenirea o crește prin activitatea ei industriala (explicația fenomenului o voi face in postări viitoare). Presupunerea individului din poză (și a noastră când vine vorba de climă) este că terenul pe care rostogolim fânul este plat. Adică îl rostogolim atât de mult cât este convenabil pentru noi, iar apoi ne oprim, și fânul rămâne unde l-am lăsat. Încălzim clima până când dezavantajele unei temperaturi ridicate depășesc beneficiile stilului de viață curent, și atunci ne oprim și vedem cum mergem mai departe, iar daca suntem puțin atenți și la climă, probabil nu vom ajunge niciodată (sau nu în viitorul apropiat) în situația ca problemele climatice să depășească avantajele industriei globale. În consecință, presupunem că situația este sub control și lipsită de pericole.
Însă sistemul climatic este unul foarte complex. Iar orice sistem complex, indiferent de ce natură, are un răspuns atunci când se acționează asupra lui. În engleză se folosește termenul Feedback Loop, iar acesta poate fi Positive sau Negative. Spunem că răspunsul este pozitiv atunci când sistemul are tendința de a continua în direcția acțiunii efectuate asupra lui, și negativ atunci când sistemul are tendința de a se opune acțiunii și de a reveni la starea lui inițială.
Revenind la eroul nostru, domnul cu fânul, sistemul pentru el este terenul pe care împinge. Dacă împinge balotul la deal, feedbackul este negativ, forța de gravitație făcând balotul să se opună împinsului și, de la o anumită înclinație în sus, balotul, odată lăsat liber, să vrea să se rostogolească înapoi de unde a plecat. Dacă terenul e la vale, feedbackul e pozitiv, fânul începând să se rostogolească singur în direcția în care este împins. Putem astfel să ne imaginăm un punct (o înclinație) după care decizia nu mai e în mâinile prietenului nostru, pentru că greutatea balotului a ajuns să depășească forța omului, iar acesta nu mai poate să-l oprească din rostogolirea până în satul din vale.
Când înțelegem că sistemul climatic nu este un teren plat, ci are numeroase Feedback Loops care răspund la o creștere a concentrației de dioxid de carbon și de metan din aer și la o creștere a temperaturii, atunci începem să ne punem întrebările importante:
- Ce răspunsuri are sistemul climatic la încălzire?
- Sunt mai mari forțele pozitive (de încălzire pe mai departe) sau cele negative (de răcire spre starea inițială)?
- Există o temperatură la care pierdem controlul, după care forțele climatice depășesc posibilitățile omenirii de a mai opri încălzirea?
- Odată depășit acest punct, la ce temperatură își va găsi planeta noul echilibru?
- Este acest nou echilibru unul care mai oferă umanitații habitat și hrană?
- Cât de aproape suntem de temperatura la care pierdem controlul?
- Cât de repede se va încălzi clima după acel prag și ce consecințe va avea asupra hranei, sănătății si securității omenirii?
Acestea sunt întrebările pe care oamenii de știință și le pun deja de câteva zeci de ani, iar răspunsurile găsite și evoluția văzută îi fac să fie din ce în ce mai îngrijorați. În postări viitoare vom analiza cele mai importante feedback loops, precum și întrebările de mai sus. Voi încerca să mă rezum la a prezenta informații obiective și să vă las pe voi să trageți concluziile, însă părerea mea e că va fi destul de clar de ce pagina aceasta se cheamă Urgența Climatică și nu Problema Climatică.
Sper că se înțelege de ce această schimbare de paradigmă pune totul într-o altă lumină și este esențială pentru a putea avea o discuție corectă despre climă. Dezamăgirea mea personală este că, din diverse motive, această abordare nu este explicată corect oamenilor. Populația are interes redus, ceea ce e firesc dacă ne gândim că oamenii privesc lucrurile din paradigma greșită a terenului plat. Oamenii de știință nu au priză la public, consideră că responsabilitatea lor se oprește la cercetare, sau cred că prezentarea de vești proaste mai mult ar descuraja populația să acționeze. Iar oamenii din presă fie nu acordă atenție unui subiect de care publicul e puțin interesat, fie nu ințeleg problema, fie țin de trusturi ce au cu totul alte interese. Acestea ar fi câteva posibile explicații.
Însă mirarea mea e lipsa de comunicare onestă și argumentată din partea politicienilor. La conferința COP26, desfășurată în noiembrie 2021 la Glasgow, liderii lumii au stabilit ca țintă reducerea emisiilor de carbon până în 2050 la net zero, adică omenirea să absoarbă tot atât dioxid de carbon cât emite.
Tehnologia capturii de carbon este în fază embrionară (vom vorbi pe viitor mai mult despre asta), iar omenirea emite 42 de miliarde de tone de dioxid de carbon anual. Toate activitățile industriale, precum și cele ale omului de rând, de la modul cum se deplasează la muncă, până la ce mănâncă, de la cum călătorește în vacanță, până la cum își încălzește locuința, și multe altele, se fac cu emisii de carbon. Dacă vrem să fim la net zero în 2050, atunci toată industria și toate aceste activități din viața noastră trebuie transformate radical în următorii 28 de ani. Probabil că situația climatică (prin prisma întrebărilor de mai sus) e foarte gravă dacă liderii politici au fost de acord să semneze așa ceva.
Există teoria că guvernele ar avea interese economice în această decizie, dar asta nu are sens logic. Guvernele, ca și corporațiile și oamenii de rând, ar prefera să se continue cu abordarea actuală de creștere accelerată a bunăstării generale fără a se ține cont de mediu, însă, din păcate, acest lucru nu mai este posibil. Realitatea situației dictează această decizie dificilă.
Și mai dificil va fi să se ia măsurile necesare, de aceea mă întreb dacă politicienii au de gând măcar să încerce atingerea acestei ținte aproape imposibile sau doar au făcut un teatru ieftin, așa cum au făcut și în 2015 la Paris, la COP21. Atunci au semnat și sărbătorit “The Paris Agreement”, celebrul acord ce promitea luarea de măsuri pentru a limita încălzirea globală sub 1.5 grade Celsius. Dar în cei 6 ani trecuți de atunci nu s-a schimbat nimic semnificativ, iar emisiile de carbon chiar au crescut ușor în loc să scadă.
Mica scădere ce se observă în 2020 a fost cauzată de coronavirus, însă în 2021 emisiile au revenit aproape la nivelul record din 2019.
Impactul eșecului de a acționa se vede și pe graficul temperaturii.
Încălzirea globală a ajuns deja la 1.2 grade. Într-unul din următoarele articole voi explica de ce un grad în climă înseamnă cu mult mai mult decât un grad când auzim prognoza meteo.
Iar în scenariile cele mai probabile, vom ajunge la 1.5 grade la începutul anilor 2030.
În concluzie, la Paris s-au făcut promisiuni, dar nu au fost urmate și de acțiuni suficient de prompte și curajoase pentru a le realiza. Ne aflăm oare acum în aceeași situație?
Presupunând totuși că politicienii conștientizează gravitatea situației și chiar vor să ajungă la net zero în 2050, cum au de gând să facă asta dacă nu informează corect populația de schimbările pe care trebuie să le facem? Părerea mea e că transmiterea acestui mesaj, însoțit și de argumentarea necesității acestor schimbări, ar trebui să fie în permanență prima prioritate a oamenilor politici de pretutindeni. Nu stă în puterea mea să spun de ce ei nu fac asta (deși se pot intui posibile motive), dar ce pot eu să fac este să ajut prin acest blog la umplerea vidului de comunicare. Dacă și tu vrei să ajuți în acest efort, consider că acest articol, pentru că explică paradigma din care trebuie analizate lucrurile, este o alegere bună pentru a fi distribuit mai departe.
