Lanțul care te priponește de casă

A. are și două surori. Ele au terminat liceul, au plecat din sat și una dintre ele s-a măritat. Vin rar pe acasă. „E un tipar cultural invers celui din India”, explică sociologul Adrian Netedu, conferențiar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

„Acolo, în anumite regiuni, dacă te naști fată, ești considerată inutilă și nu investește nimeni în tine. Pentru părinți, e un efort inutil. Te-ar crește ca tu să te măriți și să muncești pentru niște socri care nu merită prin nimic să se bucure de eforturile lor.”

Copiii care muncesc în mediul rural sînt cel mai adesea prinși într-un cerc vicios. Inegalitatea socială pornește de dinainte de școală, cu cele 30 de milioane de cuvinte neauzite. Odată ajunși în bancă, lucruri care unui copil dintr-o familie obișnuită îi sînt cît se poate de la îndemînă, lor le rămîn străine de înțelegere. Iau note mici și părinții cred că nu-i duce capul. Decît să fure, mai bine îi învață cu munca. Instituțiile încremenesc într-o legislație care nu știe dacă-s activi sau inactivi economic și, între timp, copiii muncesc tot mai mult și iau note tot mai mici.

Părinții țipă la ei că-s în pericol de corigență și-i laudă pentru hărnicie. Lor le place la școală din ce în ce mai puțin, fiindcă acolo îi ceartă dascălii și-s bucuroși că pot fi de folos în familie. Părinții sînt mulțumiți că are cine să se îngrijească de animale și de frații mai mici. Le spun că nu toată lumea trebuie să fie doctor, ceea ce-ar fi absolut adevărat dacă tinerii ar fi avut vreodată ocazia să se gîndească și să aleagă, într-adevăr, ce vor să fie. Cui întreabă, îi răspund că nu muncesc mai mult de două ore pe zi.


Soluția dragului de școală

Majoritatea analizelor arată că în mediul rural există o legătură între rezultatele slabe ale copiilor și muncile domestice istovitoare pe care le fac. Totuși, nu e la îndemînă să faci diferența între „munci ușoare” și munca copiilor în funcție de cît de mult îi îndepărtează de educație.

„Toată lumea știe că la țară, copiii lipsesc mai mult de la școală ca să muncească”, explică Dorin Nastas. „Am fost în multe inspecții și în perioada muncilor agricole, copiii mai mari sînt la treabă și nu în bancă. Dar ce poți să faci? Să numeri absențele? Pentru asta trebuie să te întrebi cine pune aceste absențe și cum sînt raportate mai departe, în măsura în care școlile din mediul rural se află mereu în pericol să se desființeze.”

Nici Adrian Netedu nu crede c-ar putea fi luate măsuri coercitive, care să și funcționeze.

„S-a pus, la un moment dat, problema să nu se mai dea alocație copiilor, dacă nu vin la școală. Dar asta înseamnă o lovitură pentru toată familia, cu care n-ai rezolvat nimic. E ca în cazul violenței domestice. Soțul primește amendă că și-a bătut soția, dar cine plătește amenda? O plătesc, evident, amîndoi. Și situația pe care ai vrut s-o îndrepți se agavează.”

Fiindcă e nesănătos să desprinzi un copil de familie, dar nesănătos e și în familie, salvarea se află, de obicei, în școala-după-școală, care întîrzie întoarcerea copilului acasă.

„Abandonul școlar e vîrful de iceberg al unui mecanism de exploatare în altă formă”, crede Adrian Netedu.

„S-au comasat sau desființat foarte multe instituții de învățămînt din mediul rural. S-au introdus autobuze care să ducă copiii la școală, dar autobuzele astea ba merg, ba nu merg, ba sînt folosite pentru cu totul altceva. La asta se adaugă lipsa cadrelor didactice care să locuiască în același sat în care e școala. Apoi, adăugăm munca copiilor care poate fi foarte grea pentru ei. Mai punem și mentalitatea de Evul Mediu pe care o au unii oameni, care speră să iasă din sărăcie prin alocația copiilor și ajung să aibă tot mai mulți copii și să fie tot mai săraci.
Tragem linie și vedem cîți factori rup legăturile copilului cu școala și-l plasează pe o piață informală a economiei. Cei mai mulți sînt sacrificați. Cred că atractivitatea unității de învățămînt și, mai ales, școala-după-școală poate să mai estompeze din prăpastia asta.”

Acolo, copilul și-ar face prieteni și-ar scrie temele împreună cu alții, fiindcă acasă, de cele mai multe ori, n-are cine să-l ajute. Totuși, școala-după-școală rămîne o soluție standard pentru o puzderie de copii care au, fiecare, problemele lor particulare. Ioan Stegariu e convins că nici o soluție universală nu va putea fi și eficientă cu adevărat, iar instituțiile ar trebui să-și asume dictonul că „fiecare copil contează”.

Pentru asta, ar trebui să fie implementate mecanisme prin care școlile să poată accesa resurse după caz, de fiecare dată cînd identifică o situație de risc în viața unui copil. Pentru asta, comunitatea însăși, formată din toți cetățenii, iar nu doar din dascăli, elevi și părinți, ar trebui să învețe să fie atentă la viața copiilor și să colaboreze ca să rezolve problemele împreună. A rezolva o problemă înseamnă a acționa asupra cauzelor. Deocamdată, cel mai adesea, este împiedicat să apară un rău mai mare, fără ca rădăcina „răului” să fi fost vindecată.

Casa lui A. e la marginea satului, destul de departe de locuințele altor colegi. Majoritatea copiilor care merg la școală se întîmplă să trăiască aproape de centru și aproape de școală, acolo unde încă există asfalt. De fapt, el e singur. N-a avut pînă acum o prietenă și nici nu crede că o să aibă. „Cînd să mă întîlnesc cu ea? N-am timp pentru așa ceva.” Nici frații lui mai mari n-au avut niciodată timp pentru așa ceva. „Nu. Chiar nu, niciodată”, îți zice și pică deodată pe gînduri. Și-a dat seama cum ar fi viața lui, dacă ar putea să trăiască exact așa cum și-ar dori: „nu știu cum ar fi. Nu pot să explic, dar ar fi mai puțină muncă. N-ar fi așa greu, totul”, îți spune.


Articolul face parte din proiectul Media Resource: Jurnaliștii lucrează cu ONGiștii implementat de Fundația Median Research Centre. Proiect finanţat prin granturile SEE 2009–2014, în cadrul Fondului ONG în România.

http://mediaresource.openpolitics.ro/

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.