Mentalități la răscruce


Lui A. îi place mai mult să taie via, decît să aibă grijă de animale. Să meargă la cîmp cu căruța, e munca lui preferată. „E mai ușor să încarci fînul sau lemnele, la pădure, decît să ai grijă de animale, în curte”, îți spune. E mîndru că a învățat să mîne caiii și rîde cînd își amintește de cîte ori a intrat cu căruța într-un gard. E prima dată cînd zîmbește.

Îți povestește anevoie astfel de întîmplări și numai fiindcă l-ai întrebat dacă i se pare rușinos să muncești. Nu, nu i se pare. I-au spus părinții că munca nu-i rușine. Atunci, de ce se sfiește să vorbească despre asta? De la școală nu lipsește prea des. Numai cînd vine vremea muncilor agricole sau „cînd vreau să mai cîștig un ban, prin sat. Sau dacă are mama nevoie de mine, că nu poate singură, și cu cel mic, și cu atîtea animale.” Băiatul enumeră mîndru că are grijă de trei vaci, cinci cai, între 10 și 30 de iepuri, în funcție de cîți taie și cîți vinde, 10–11 găini, trei gîște, un porc „mai mare și cîțiva mai mici”.

De cele mai multe ori, viața copiilor care muncesc stă sub semnul sărăciei. De și mai multe ori, e condiționată de lipsa locurilor de muncă decente pentru tineri și de mentalitățile împărtășite de oamenii din comunitățile în care trăiesc.

Școala din Românești e un prilej de mirare în județ. Se află într-un sat în care nu există apă curentă, nici drumuri asfaltate, dar majoritatea copiilor promovează examenele naționale. Directorul școlii îi cunoaște personal pe mai toți prichindeii și-i vizitează acasă, ținîndu-se de capul părinților să-i trimită la școală.

„De cîte ori am mers să vorbesc cu părinții băiatului, mi-au spus că ei fac tot ce pot, dar că nu-i pot obliga. Dacă ei nu vor, nu-i pot forța. Nu-i chiar așa. Decizia de-a merge la școală, măcar pînă la sfîrșitul clasei a opta, n-ar trebui să aparțină copilului”, își amintește Ioan Stegariu.

Știe că familia lui nu-i săracă, judecînd după animalele care trăiesc în curte.

„Dar nu vor să investească în educație. Am mai avut un caz, odată. Tatăl unei fetițe era absolut de acord să meargă fata la școală, atîta timp cît nu scotea nici un ban din buzunar. M-am ținut de capul lui să o trimită la liceu, dar n-a vrut. Ar fi trebuit să plece din sat și nu voia să-și asume cheltuielile. Cred că are legătură cu nivelul de aspirații. Dacă nu vrei pentru copilul tău un viitor care să se petreacă în afara satului, atunci nu investești în educația lui”, explică directorul.

Pe holurile școlii vezi panouri mari, cu versuri din Eminescu, afișe despre ecologie și protejarea naturii, alături de foi printate pe care e scris numele copiilor cu cele mai mari medii. Fiecare dintre ei a primit, în semn de recunoaștere, cîte un pix pe care e imprimat logo-ul școlii și oricine poate urmări pe blog ce se întîmplă în excursiile la care participă premianții. În felul acesta, copiii devin mai puțin rupți de lume și nu se mai simt invizibili.


Dacă nu-l duce capul, mai bine să muncească decît să fure


Cu părinții, în schimb, se lucrează mai greu. „Eu aș fi vrut să învețe”, îți spune mama lui A.. „De multe ori, m-am certat și cu bărbatu-meu, să nu-l mai pună atîta la treabă, să-l lase să-și facă temele. Dar dacă nu-i place școala, n-am cum să-l oblig. Casa asta mare au construit-o toți patru. Poate nu-l duce capul la școală, dar, uite, învață o meserie, învață să construiască, să sudeze, să taie lemne… Decît să dea în cap sau să fure, mai bine să muncească lîngă noi…”

Fiul cel mare nu-și închipuie c-ar pleca vreodată din sat. Fratele lui, care ar trebui să fie în clasa a opta, vrea însă să plece în străinătate, „că așa e vîrsta. Ai nevoie de aventură cînd ești tînăr”.

A. poate să meargă la ore atîta timp cît nu rămîne repetent. Directorul a vorbit cu ceilalți colegi de la școală, fiindcă repetenția nu pare să fie o soluție pentru copiii din sat. Dimpotrivă, e un pașaport pentru abandonul școlar. Era să-l piardă pe A. în clasa a doua, cînd a trebuit să repete anul. A fost dovada clară pentru părinți că băiatul pierde vremea la școală, fiindcă oricum nu învață.

Fiind încă mic, atunci i-au mai dat o șansă. Lui i-a intrat însă bine în cap că a fi repetent e un lucru rău și de rușine. Dacă nu poate să învețe, atunci mai bine se retrage cu totul și face bani, ca frații lui.

„Noi avem cultura aceasta, în care nu acceptăm că există un timp personal de absorbție a informațiilor, pentru fiecare copil în parte. Uneori, în funcție de contextul de viață, absorbția poate să fie mai lentă și fiecare copil are ritmul lui în care se dezvoltă”, explică Ioan Stegariu.

A întins pe holul școlii o pancartă pe care scrie „școală deschisă”. O școală, adică, în care accesul la resurse este cît se poate de ușor și unde membrii comunității se pot întîlni, ca să rezolve împreună problemele. Holul însuși este o sală mare și încăpătoare, iar nu un coridor.


Un viitor fără formă

Dacă-l întrebi pe băiețelul blond și timid ce-ar vrea să fie cînd o să se facă mare, îngheață și-ți spune că nu s-a gîndit niciodată la asta. Încearcă să se gîndească acum și trece prin chinul de-a găsi cuvinte potrivite pentru ideile care îi vin. De fiecare dată cînd nu-și găsește vorbele, își frînge mîinile. Se străduiește, înghite în sec, respiră șuierător. Îi spui că nu-i un examen și nu există un răspuns corect. Orice îi trece prin minte e foarte bun. Deschide gura larg, dar cuvintele se încăpățînează să rămînă blocate, înainte de-a le fi pronunțat. „Nu pot să explic”, îți răspunde.

„În general, copiii care muncesc mult fizic nu-și dezvoltă discursul, vocabularul și expresivitatea”, explică Dorin Nastas, conferențiar la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași.
„Sărăcia vocabularului conduce inevitabil la sărăcia interiorului. Gîndirea se formează în matricea limbajului și orice gînd se desprinde din cuvinte. Tinerii care muncesc foarte mult fizic de la vîrste fragede sînt, într-un fel, împuținați. Cum ar vrea să trăiască sau ce vor să se facă cînd vor fi mari e dincolo de imaginația lor, într-un cu totul alt univers. Întrebările astea le arată un măr pe care n-au cum să-l atingă și nu pot nici măcar să se tîrască spre el, fiindcă nișa lor existențială e foarte îngustă. Ca să faci astfel de exerciții de imaginație, ai nevoie de modele și de conflicte, prin care să contești modelul. Trebuie să stai la discuții.”

Puștiul n-are un super-erou preferat pentru simplu motiv că n-a auzit niciodată de vreunul. Nu-i place să citească. „De fapt, poate că mi-ar plăcea, dar nu înțeleg. E greu și cînd sînt obosit, e și mai greu. De asta prefer matematica, deși e greu și acolo”, îți spune. Fratele lui mai mic are patru ani. „Nu-i nevoie să-i citească mama povești, că adoarme și fără.” Și el, la fel ca toți frații lui, au adormit mereu fără să aibă nevoie de povești.

„Fără experiențele astea interioare, ajung să se maturizeze biologic, dar rămîn încremeniți din punct de vedere emoțional și îngheață într-o gîndire de copil. De asta apar, de multe ori, și comportamentele infracționale. Oamenii nu vor să fie «răi». Fură sau sînt violenți fiindcă nu se pot abține. Pur și simplu n-au învățat niciodată să-și controleze impulsurile, fiindcă n-au apucat să-și dezvolte interiorul. Dacă «îi înfiezi», ca să zic așa, și le vorbești și-i crești altfel, sigur că pot fi cu totul alți oameni, fiindcă nu inteligența e problema lor”, explică în continuare Dorin Nastas.


Articolul face parte din proiectul Media Resource: Jurnaliștii lucrează cu ONGiștii implementat de Fundația Median Research Centre. Proiect finanţat prin granturile SEE 2009–2014, în cadrul Fondului ONG în România.

http://mediaresource.openpolitics.ro/