Nu se știe dacă tinerii din mediul rural sînt activi sau inactivi economic


În dimineața în care A. este la ore, frații lui traversează satul de vreo trei ori, cu căruța. Ioan Stegariu, unul dintre puținele cadre didactice care locuiesc în Românești și nu fac naveta, îi oprește să afle cum le merge de cînd au abandonat școala. Cîteodată muncesc cu ziua, alteori merg la pădure cu tatăl lor, să aducă lemne, și au grijă de animale. Spun că uneori cîștigă între 100 și 300 de lei pe zi și că nu folosesc banii pentru ei, ci pentru gospodărie. „Deci lucrează în gospodărie, alături de familia lor”, întărește directorul școlii, care a încercat să-l aducă pe Andrei înapoi în bancă, povestindu-i că fără opt clase, nici măcar permisul auto nu va putea să-l obțină.

Aici e punctul nevralgic al legislației internaționale care protejează drepturile copilului.

La nivel global, se estimează că ar trăi 168 de milioane de copii cu vîrste cuprinse între 5 și 17 ani care muncesc, dar un procent ridicat rămîne întotdeauna invizibil tocmai fiindcă lucrează în agricultură și menaj, în gospodăria părinților.

Orice muncă plătită, alături de activitățile neplătite de producție a bunurilor pentru consumul personal sînt considerate forme de muncă, în conformitate cu standardele Organizației Internaționale a Muncii (OIM). În ceea ce privește munca copiilor, OIM face diferența între copiii activi economic și copiii inactivi economic.

Orice copil care muncește alături de o rudă, ca să producă bunuri care urmează să fie vîndute este considerat activ economic, chiar dacă nu este plătit. La fel și copiii neplătiți care ajută la muncile domestice, în alte gospodării. Un copil care ajută la muncile casnice în gospodăria părinților este însă considerat inactiv economic.

Exact aceleași treburi, precum îngrijirea animalelor, căratul apei, curățenia generală sau supravegheatul celor mici, dacă sînt făcute de oameni din afară, sînt considerate însă „servicii în producția ușoară” și țin de activitatea economică.

Mai mult, în majoritatea gospodăriilor din satele sărace, tot ce se produce e destinat supraviețuirii. De la îngrijirea animalelor, la muncile în grădină sau pe cîmp, totul intră, din punct de vedere legal, în „producția pentru consum propriu”. Conform definiției muncii, stabilite de OIM, toți cei care participă la aceste activități sînt activi economic. Implicit, copiii din aceste familii, care ajută și ei la îngrijirea animalelor sau la muncile agricole, ar trebui să fie considerați activi economic. Și aici standardele internaționale se contrazic unele pe altele: copiii care muncesc în propria gospodărie sînt și activi, și inactivi economic.


Nu se intră cu bocancii în viața privată


Confuzia apare pentru că în mediul rural, munca domestică a copiilor depășește cu mult limitele muncilor casnice, așa cum sînt înțelese prin standardele internaționale. Pentru că legislația muncii s-a dezvoltat pe fondul industrializării, majoritatea normelor care reglementează munca domestică au în vedere activitățile din locuințele urbane, unde se șterge praful sau se mătură, dar nu sînt cărate găleți de apă, nu se prășește și nu sînt tăiate lemne.

Convenţia OIM nr. 138 stabilește că un copil explotat prin muncă fie nu are vîrsta legală pentru angajare, fie este implicat în munci periculoase, care, prin condițiile în care se desfășoară sau prin timpul pe care îl răpesc, îi dăunează sănătății, securității sau moralității, ori îl împiedică să învețe. Prin Convenţia OIM nr. 182 se interzice angajarea minorilor în activități care îi expun la riscuri fizice, psihologice sau sexuale. Un angajator, așadar, este obligat nu lucreze cu minori pentru munci grele sau periculoase. Pe un părinte însă nu-l împiedică nimeni.

Singurul criteriu prin care OIM încearcă să departajeze între munca ușoară și munca copiilor în gospodăriile părinților se referă la timpul petrecut pentru îndeplinirea responsabilităților domestice. Între 12 și 14 ani, un copil n-ar trebui să aibă grijă de casă mai mult de 10 ore pe săptămînă. Între 15 și 16 ani, ar putea să petreacă pînă la 30 de ore săptămînal, ajutîndu-și părinții, cu condiția să nu neglijeze școala din princina acestor activități.

De obicei nu există suficienți asistenți sociali care să monitorizeze efectiv cît lucrează copiii din sate. Copiii și părinții lor raportează cuminți, după cum îi îndeamnă conștiința și instinctele. Chiar dacă ar exista suficienți lucrători sociali, o asemenea monitorizare ar veni la pachet cu intruziunea în viața privată. Avînd în vedere confuzia care apare la sate între copiii activi și cei inactivi economic, nu te miră că toți prichindeii îți spun dintr-o suflare că nu-și ajută părinții mai mult de două ore pe zi.




Articolul face parte din proiectul Media Resource: Jurnaliștii lucrează cu ONGiștii implementat de Fundația Median Research Centre. Proiect finanţat prin granturile SEE 2009–2014, în cadrul Fondului ONG în România.

http://mediaresource.openpolitics.ro/