A câștigat Biden. Ok, dar poporul american?
Deși mai clar e că Trump ar fi dus țara-n cap, hai să-ți explic de ce succesul ascunde un mic eșec, și de ce configurațiile actuale, cât și sentimentul popular dau validitate întrebării.
Alegerile prezidențiale americane ale lui 2016 m-au plesnit ca o apă rece. Aproape fiecare părticică din credințele mele politice s-au dezintegrat atunci. Dar, la fel ca la orice dezmembrare, s-a creat loc pentru întrebări și cunoștințe noi. Din 2017, consideră-mă un fel de fan critic al politicii de peste ocean.
A câștigat Biden. Pe publicații-prietene răsună acum ode ale bucuriei și marșuri de victorie. Dar, raportată la așteptări, oare care sunt dimensiunile reale ale victoriei? Și poate mai presus de toate, cât de mult va folosi această victorie poporului american?
Mass-media partinică, campania, sondajele pre-electorale și rezultatele
În perioada campaniei, Democrații au avut parte de instituții de presă care i-au susținut direct. Sau emisiuni TV unde se râdea cu viitoarea vicepreședintă la emisiuni politice sau pe la talk-shouw-uri găzduite de analiști sau satiriști odinioară serioși, incisivi și apreciați. Și, la fel ca-n 2016, toate sondajele electorale au fost mult mai optimiste decât s-au dovedit a fi rezultatele finale. Toată lumea se aștepta la un succes de tip blitzkrieg. Am avut niște zile în care timpul a stat în loc.
Rezultatele campaniei au fost vizibile în mai multe instanțe. Nu pot s-o spun empiric, însă corelația (cauzalitatea?) dintre strategiile de la firul ierbii și efectul la urne este greu de negat. Mai precis, campania lui Trump își trimitea oameni care să bată din ușă-n ușă, în timp ce Partidul Democrat (PD) turnau găleți de bani în promovare impersonală sau în state care au ajuns pierzătoare. Lucrul ăsta a alarmat atât de tare disidenții din partidul său, încât progresiste ca Ilhan Omar sau Rashida Tlaib s-au dus ele să facă campanie directă în state cruciale precum Minnesota și Michigan, ulterior câștigătoare pentru Biden.
Apoi, echipa lui Joe a mizat foarte mult pe votul bătrânilor, considerând parcă (la fel ca la non-albi) că votul tinerilor li se cuvine, nu că trebuie să se lupte pentru el. Așadar, fostul vicepreședinte sub Obama n-a făcut nicio mare promisiune populară, care să stârnească reacții și fanboyisme dinspre acest grup: nu tu legalizarea marijuanei (nu, decriminalizarea nu-i suficientă), nu tu eliminarea în întregime a datoriilor studențești sau trecerea către un sistem gratuit de educație superioară etc. Nu, Biden s-a angajat să elimine datorii condiționat, lucru de care nu era convins cu vreo două luni înainte de alegeri.
Astfel, facțiunea liberală din PD nu numai că nu a excelat în rândul tinerilor, ci nici n-a câștigat suficient de mult încrederea bătrânilor. Iar Florida, unul dintre statele în care și-au pus atât de multă speranță că-l vor câștiga, le-a arătat un mare deget mijlociu. Și nu atât de mult din cauză că Trump a acaparat voturile expaților cubanezi și venezueleni, ci și din lipsa, din partea PD, a unei oferte politice. (O poveste similară a avut loc și-n Texas.)
„Nu ne promiteți mare lucru? Nu-i problemă! Pe de o parte ne doare-n pix de îndemnul vostru la vot, iar pe de alta ne vom vota singuri mărirea de salariu orar la 15$”, par să fi zis în mod ferm cei 6,4 milioane de votanți de pe coasta de sud-est care au trecut Ammendment 2.
Ar trebui aruncată în această ecuație și voturile pentru Partidul Libertarian, care într-un sistem strict bipartid (D/R), s-ar fi dus în mare parte către Republicani. În ciuda divergențelor pe libertăți civile, ambele ideologii se orientează economic către dreapta.
De sondajele alea pre-alegeri, calmante și mângâietoare, ale specialiștilor de top, pare că s-a ales praful. Inclusiv în 2018 cele mai admirate website-uri de sondaje estimau o victorie Republicană cu 51–49, dar estimaseră și o șansă de 20% ca oponenții lor să preia controlul acestei camere. După numărare, lucrurile erau clare: partidul lui Trump și al lui Mitch McConnell — președintele Senatului — își crescuse avantajul la un lejer 53–45 (de la 51–47, diferența înainte de alegeri).
Se ridică, astfel, o întrebare importantă: având atât 2016 ca antecedent, cât și 2018 și 2020 ca supraestimări optimiste, cât se va mai putea baza lumea pe statisticile americane de la următoarele alegeri? Sigur că am putea discuta cu zilele pe factorii ce duc la această discrepanță sondaj-rezultat. Dar, în fond, nimeni nu e obligat să răspundă la o persoană care vrea să se bage într-o chestiune așa intimă ca intenția ta de vot, iar conservatorii par să demonstreze asta cu brio. Dar cum ar putea fi perfecționate metodele actuale, cum s-ar putea emite intervale de erori mai realiste, sau chiar găsi metode noi de sondare, așa încât ca firmele de statistică politică să nu piardă total din credibilitate?
We have a president! But, wait, no Senate = no problem?
Una dintre marile dorințe ale acestui tur de scrutin a fost o victorie triplă: Democrații recâștigaseră controlul în Camera Reprezentanților (House of Representatives — HR, un soi de Cameră a Deputaților americană) acum doi ani, la alegerile din mijlocul unui mandat prezidențial (mid-terms). Acum, strategii partidului sperau să păstreze acest control și să câștige atât Senatul, cât și prezidențialele.
La momentul redactării articolului ăsta, scorul e în favoarea Democraților pentru HR (214–196, dar totuși cu mult sub predicțiile statisticienilor). La Senat se joacă la sânge, și egal între marile partide: 48–48, cu șanse tot mai mici de a prelua întâietatea. Pe scurt și-n ambele cazuri, vorba celor de la BBC, democrații „underperformed in key states” (comparativ cu așteptările, și-au luat-o de-ar fi fost bine ca măcar stelele verzi să răsară. Beznă totală, însă.)
Dacă pierderea se confirmă, pare că am avut, discursiv, un cerc vicios: n-aveam Senatul, așa că nu am făcut nicio ofertă sau promisiune politică atractivă, așa că nu am obținut Senatul. Cel mai probabil, lucrul ăsta se va concretiza printr-un blocaj politic ce va ține minim doi ani, până la următoarele mid-terms.
Executivul (președintele, vicele etc.) va fi într-o luptă de putere cu legislativul (camerele), iar legile care să aducă mult-așteptata nirvană politică unei populații și-așa contaminate, sărăcite și sictirite de instabilitate politică, vor întârzia să apară.
Asta s-ar putea totuși să folosească drept scuză oamenilor cu care Biden se va înconjura la Casa Albă. „Am vrut, am încercat să coabităm, n-am făcut nimic că nu s-a putut”. Rămâne de văzut.
Care e, realist vorbind, distanța dintre indivizi în societatea americană?
Voi începe cu o hartă care a circulat zilele astea pe diverse rețele sociale, dar care e bazată pe cifre din 2016.
Harta asta spune o poveste importantă despre alegerile (insist) din 2016. Aceea că, în ciuda insistențelor că Trump e un președinte populist, neonazist sau alte exagerări, o bucată importantă din baza lui electorală era constituită și din femei (mai ales albe), studenți sau alte categorii. Cu toate astea, diferența rasială era atât de evidentă ca diferența dintre roșu și albastru.
Ce am avut în 2020?
În turul ăsta de scrutin e vorba strict de rasism!, clamau suporteri Biden fix înainte de deschiderea cabinelor de vot, de parcă rasismul e o problemă nu seculară la americani, ci spontană, fatală și specifică acestui tur. Dă-i dracu’ de Nixoni, Reagani și-Andrew Jacksoni. Dacă vrem o narațiune, nu mai contează istoria.
Ne-am calmat? Ok, atunci hai să analizăm un pic cât de solidă e o exclamație-verdict atât de puternică.
Am avut proteste anti-rasiste, post-George Floyd. Avem o pandemie care îi aduce pe afro-americani tot mai aproape de ultimul suflu. Avem exemple nenumărate de măsuri economice ale erei Trump care afectează comunitățile marginalizate ale SUA, adesea de culoare. Ai putea fi aproape sigur(ă) că din asta rezultă un exod masiv al votanților minoritari de la Republicani către Democrați, corect?
Nu prea. Dimpotrivă, primele date din exit-polluri par să arate că voturile negrilor s-au apropiat de Trump, în loc să se îndepărteze. La fel și voturile asiaticilor și ale altor minorități. Raportările inițiale par să spună la fel și despre voturile etnicilor latini.
„Atenție”, avertizează însă Juan González (de la Rutgers University) pentru Democracy Now!, „latinii, fiind un grup alcătuit o multitudine de naționalități, nu l-au ajutat atât de mult în toată țara pe Trump pe cât spune mass-media. Cei din Texas și Florida sunt doar o față a monedei”.
Ce să înțelegem din toate astea? Da, Biden a câștigat un pic de vot alb față de Clinton în 2016. Iar Trump a câștigat ceva mai mult vot de culoare. Dar asta se datorează și datorită ieșirii masive la urne (cea mai mare de peste un secol).
Așadar, pare că avem o țară divizată. Dar cât de divizată e ea?
Căci nu, nu doar rasiștii albi au votat cu Trump, la fel cum persoanele de culoare nu au votat exclusiv cu Biden. În ciuda categorisirilor simpliste ale celor care vor să despartă fațetele identitare ale unui votant de condițiile sale socio-economice (gen, culoarea pielii, etnie, orientare sexuală, vârstă versus acces la sănătate, ultima instituție de învățământ absolvită sau inegalitatea veniturilor), câteva realități politice persistă, capabile să unească o națiune cât un continent:
- Indiferent de orientare politică, legalizarea marijuanei la nivel național e mai dorită ca niciodată;
- Din 2016, majoritatea cetățenilor susțin un sistem public de sănătate (72% pro, la sondajul exit-poll);
- 68–82% în favoarea unor mecanisme de încetățenire a imigranților fără documente;
- Aproape trei sferturi dintre cetățeni nu vor ilegalizarea avorturilor prin răsturnarea precedentului Roe v. Wade de la Curtea Supremă;
- Creșterea implicării guvernului în combaterea schimbărilor climatice (între șapte și nouă din zece americani sunt pentru plantarea de copaci, limitarea centralelor electrice poluante sau taxarea corporațiilor emițătoare de CO₂), iar exemplele pot continua.
Prin urmare, dacă așa arată răspunsurile unei țări prezumtiv divizate, înseamnă că profunzimea diviziunilor e atât de mare încât e imposibil să se ajungă la dialog sub un președinte unitar? Răspunsul e evident.
Kamala, Trump, și subiecte pe care viitorul le va clarifica
Nu vreau să zic prea multe despre Kamala. E atât prima femeie, cât și întâia persoană non-albă care va prelua funcția de vicepreședinte. Bravo ei, aș zice, dar bine-ar fi ca lucrurile astea să se reflecte în mandatul său. (Scepticismul oricum vine natural, fără să trebuiască să privești prea adânc în trecutul ei de procuror. În orice caz, Stacey Abrams ar fi fost o opțiune mai credibilă, dar conducerea Democrată pare că a repetat manevra alba-neagra cu progresiștii din 2016.)
Acum că alegerea a trecut și putem să de-tabuizăm subiecte… Dincolo de conspirații, păreri și ipotetizări, m-ar bucura ca poate, peste câteva luni, să se apuce o echipă serioasă de jurnaliști investigativi de conexiunile familiei Biden cu compania energetică Burisma. Nu-mi pun mari speranțe, însă, că o astfel de investigație ar veni din partea unei instituții mass-media consacrate. Așa cum ne-a obișnuit deceniul trecut, baza ar fi în independenți. Și asta abia peste luni sau chiar ani.
Să dăm jos acum ochelarii critici și să ne și bucurăm un pic: Trump a devenit exact lucrul pe care-l disprețuiește cu atâta patos — un loser. Și, ca un loser care excelează, dă cu curu’ de pământ și nu-și recunoaște înfrângerea; latră în caps lock pe Twitter că ba să se oprească număratul, ba să se valideze chiar și ultimul vot (în funcție de interese); trimite echipe de avocați ratați (Giuliani, da), să conteste rezultatele voturilor în unele state.
Un sfârșit de mandat dizgrațios al unui om absolutamente grețos. Bye-bye!
Nu știu de tine, dar eu unul sunt nerăbdător să urmăresc măsurile politice ale noilor aleși. Biden-Harris preiau Casa Albă în ianuarie 2021, iar alegerile următoare sunt programate pentru 8 noiembrie 2022. Până atunci, voi urmări cu acel interes deosebit, de fan al show-ului politic, prima jumătate de mandat. Dar am în minte și câteva chestionări de monitorizat:
Dacă Senatul rămâne Republican, ce schimbări efective va putea înfăptui executivul Democrat până la alegerile următoare?
Ce măsuri economice favorabile va resimți americanul de rând, din partea unui lider de stat care (încă dinainte de pandemie) și-a asigurat donatorii milionari că „fundamental, nimic nu se va schimba”? Spre deosebire de campania electorală, e dispus acum să se pună serios pe negociere cu oponenții, spre crearea unui venit lunar din partea statului pentru oamenii care au pierdut tot în ultimele luni?
Joe a declarat că va urma propunerile oamenilor de știință când vine vorba de pandemia COVID-19. Și înțeleg că vrea să reînscrie SUA în Acordul de la Paris. Bravo lui, zic. Dar e dispus să asculte de aceeași comunitate când vine vorba de energii emițătoare de carbon?
(Nu mă refer doar la fracturarea hidraulică. Mă gândesc mai degrabă dacă climatologii ar spune că 2050 e o țintă dincolo de nasoleala mare, și că 2030 ar fi una mai realistă. La cine și-ar apleca urechea atunci? La oamenii ăia cu date și rațiune sau la marii donatori ai partidului, cu cifrele-n cont?)
Cum va asigura un acces sporit la sănătate proaspăt-șomerilor, care tocmai și-au pierdut asigurarea privată de sănătate? Unde sunt aceștia în lista categoriilor care vor primi acces la vaccinul anti-SARS-CoV-2?
Prin ce metode se va lua la trântă noua administrație cu actuala criză a evacuărilor, în care oamenii disponibilizați nu-și mai pot plăti chiria?
Ah, și am și una retrospectivă pentru mine, introspectivă pentru susținătorii PD: având în vedere tot ce-am vorbit până acum, ar mai fi câștigat Biden dacă nu venea pandemia?
