Povești Mondiale: Fotbal pe aripile vântului în Oravița (II)
În articolul „De la începutul Începutului începutul începe normal” povesteam cum tata și mama m-au pus în fața televizorului nostru alb-negru, în 3 iulie 1994, să văd un oarecare meci. Ce știam eu?!
Atunci m-am îndrăgostit de România, de fotbal, de Cupa Mondială. Așa am început să visez la Mondiale.
…erau anii ’90 și împreună cu Vlad Munteanu eram ceea ce vom fi mereu: copiii nouăzecilor. Eu am fost cel mai mic puști din cartier, al doilea cel mai mic avea un an mai mult ca mine, iar restul erau 3,4,5 ani mai mari. Nu eram eu prea bun, dar eram pasiune pură. Jucam fotbal zi de zi: în spatele blocului, pe câmpul din apropiere, în curtea școlii și, foarte rar, pe Stadionul Mineru’. Toate astea ne păreau a fi: Maracanã, Rose Bowl, San Paolo, San Siro, Teatrul Viselor, La Bombonera sau El Monumental.
Oriunde se adunau 3–4 copii, Oravița devenea gazda unei Cupe Mondiale. Orice pasă strălucită, orice recuperare inteligentă, orice fault exgaerat sau orice gol memorabil, erau: „Ca la Mondiale!”.
Așa era în toată țara și în toată lumea, dar Oravița era lumea noastră.
Descopeream libertatea prin fotbal.
Eram săraci, dar nu prea ne dădeam seama de asta. Jucam fotbal și nu prea știam noi ce-i aia foame. Era, cel mult, pauza pe care o luam la fluierul arbitrilor, adică atunci când ne strigau părinții. Ne întorceam, negreșit, la joc, de fiecare dată.
Emoțiile, succesul, eșecul, că unii sunt mai talentați, că alții pot alerga mai mult și că unora nu le iese orice ar face, deveneau parte din educația și cultura noastră. Din când în când, setea ne înmuia picioarele și ne lua suflul. Atunci mergeam la vecina de la parter să cerem o cană cu apă. Nu ne-a refuzat niciodată. Probabil și azi ne-ar primi cu bucurie. Vecina știa.
Ne potolisem setea și ne întorceam la treabă când am spus prima dată că voi merge la Mondiale. Toți au râs. Apoi am început jocul și sigur niciunul nu își amintește asta.
Fotbalul anilor ’90 a rămas mereu cu mine. La fel și visul meu.
În ’98, anul ultimului Mondial la care a participat România, mâinile copilului ce eram au atins o hârtie lucioasă de pe care zâmbea un jucător. Am primit de la mama un poster cu Ronaldo. L-am lipit deasupra patului și l-am purtat în suflet pentru forța pe care o emana.
Marele Ronaldo a fost linșat de către francezi și a pierdut Finala, dar Cupa Mondială a continuat să strălucească, atât în mintea lui, cât și în a mea. El avea să o câștige 4 ani mai târziu, eu niciodată.
Le-am spus-o prietenilor și în 2002, într-o oră interminabilă de matematică, și am repetat-o cu multe alte ocazii.
Ar fi putut fi Germania, dar în ’06 nu erau de niciunele pe la noi, nici măcar UE. Apoi am dat BAC-ul în zgomot de vuvuzele, iar când s-a întâmplat Brazilia, dădeam pe cărți ultimii bani.
Cu regretul nopților magice pierdute în uitare și Gianna Nannini mereu în fundal, avea să vină Rusia lui 2018.
Urmează tot ce-i mai frumos. :)
