Educație climatică. Permafrostul.
Păduri bete, focuri zombie, explozii naturale. Fenomene fascinante prea puțin cunoscute. Permafrostul acoperă 22 de milioane de kilometri pătrați, adică o suprafață de 5 ori mai mare decât a Uniunii Europene, și joacă un rol important în schimbările climatice. Dar ce este el și de ce trebuie să-l înțelegem?
Denumirea de permafrost vine de la “permanent înghețat” și se referă la stratul de la suprafața scoarței Pământului din unele regiuni ale globului, a cărui temperatură este constant sub 0°C. Nu se referă atât la stratul cel mai de suprafață, pe care poate să crească vegetație, cât la ce se afla dedesubt, o fundație din pământ și pietre amestecate cu apă înghețată.
Imaginea aceasta nu este o randare. Ceea ce a permis fotografierea în acest mod a permafrostului este exact fenomenul care îl face relevant. În engleză se cheamă “permafrost thawing”. În traducere, decongelarea permafrostului. În termeni mai ușor de înțeles, dezghețarea sau prăbușirea acestui strat din subsol pe măsură ce temperatura atmosferei crește, ceea ce încălzește și pământul și, în consecință, decongelează moleculele înghețate de apă provocând alunecări de teren și schimbând forma reliefului local. Gheața se găsește în permafrost în diverse forme, de la bolovani de gheață, la straturi întregi, ca și cum gheața ar fi una din rocile sedimentate acolo, până la noroi înghețat, în care gheața nu se vede cu ochiul liber, dar solul devine foarte mobil îndată ce ajunge la temperaturi pozitive.
Poza este făcută în craterul Batagaika din Siberia, cel mai mare crater din lume cauzat de decongelarea permafrostului. Imaginea prezintă doar o parte din peretele lung de 1 kilometru și înalt de 80 de metri creat de decongelare.
Aceste alunecări de teren, mai ales că au loc în regiuni foarte reci, puțin populate de oameni, nu ar fi în sine un pericol climatic, dacă permafrostul nu ar fi un exemplu perfect de Positive Feedback Loop (am explicat termenul aici). Adică pe măsură ce încălzirea globală cauzată de activitatea umană decongelează permafrostul, permafrostul contribuie și el la încălzirea globală. Dar cum se întâmplă asta?
Pe lângă roci și gheață, acest strat conține și materie organică, vegetație și animale care după ce au murit au înghețat și n-au apucat niciodată să se descompună. E chiar impresionant cât de bine se păstrează unele din aceste cadavre. În 2018 a fost găsit un pui de leu de peșteră (specie de mult dispărută), femelă, care se estimează că a trait acum 28 000 de ani, și care s-a păstrat atât de bine încât are încă mustățile intacte.
Toată această vegetație, când se decongelează, intră în contact cu bacterii care duc la putrezirea ei și la eliberarea de dioxid de carbon și de metan. Cum suprafața acoperită de permafrost este atât de mare și vegetația moartă acumulată în atât de mult timp, vorbim de o cantitate foarte mare de gaze de seră cu potențial de a ajunge în atmosferă.
Din cele 850 de gigatone (miliarde de tone) de carbon prezente acum în atmosferă, 375 au fost emise de activitatea umană de la revoluția industrială (1750) și până azi. Acest carbon în exces este responsabil pentru nivelul de 1.2°C încălzire globală care ne cauzează atâtea probleme. Omenirea și-a propus (este, de fapt, obligată de consecințele încălzirii) să îl oprească din a mai crește (iar apoi să îl reducă la loc, dar asta e o conversație pentru altă dată). Estimările științifice sunt că permafrostul conține cam 1400 de gigatone de carbon, adică de 4 ori mai mult decât ce a pus omenirea în atmosferă până acum. Desigur, nu se va emite tot imediat, însă este clar că trebuie să înțelegem cât din acest carbon va fi emis și cât de repede se va întâmpla asta. Ce știm este că emisiile au loc, ca în mai toate aspectele legate de pericolul climatic, mai repede decât ne așteptam. Cercetarea în acest domeniu, mai ales în țările nordice, SUA, Canada, Rusia, este critică în a rezolva problema climatică.
Cum aceste emisii au loc în locuri foarte îndepărtate, ar fi destul de greu de studiat dacă ele nu ar cauza și niște fenomene ciudate. Și acum ajungem la pădurile bete, focurile zombie și exploziile naturale.
O consecință evidentă a topirii apei înghețate în sol este că vor rămâne goluri (aceeași cantitate de apă ocupă mai mult volum dacă e sub formă de gheață) și vor avea loc prăbușiri și înclinări ale terenului așa încât aceste goluri să fie umplute. Asta pune mari probleme localnicilor din acele regiuni. În cuvintele lui Alexey Maslakov, om de știință de la Universitatea de Stat din Moscova, “nu există nicio așezare în arcticul rusesc unde să nu găsești măcar o clădire distrusă sau deformată”. În Rusia, 15 milioane de oameni trăiesc în locuințe construite pe permafrost.
În natura dintre aceste așezări, cu excepția denivelării puținelor șosele, această reconfigurare a solului e mai degrabă o curiozitate vizuală. În Alaska pădurile în care copacii nu sunt verticali, ci înclinați în toate direcțiile, sunt denumite de către localnici păduri bete. Pentru cine e curios să vadă mai multe, un video bun e acesta.
Dacă pădurile bete sunt nevinovate și haioase, focurile zombie sunt parte dintr-o mare problemă. În 2021 focurile din Siberia au afectat o suprafață de 186 000 km², cam de doua ori cât Portugalia (mai multe despre focurile din Siberia gasiți aici). Unul dintre motivele pentru care avem, în mod surprinzător, focuri într-o zona atât de rece este că, din cauza schimbărilor climatice, vara sunt tot mai comune valurile de căldură (am menționat un fenomen similar întâmplat în Canada aici, și unul din Norvegia aici). Alt motiv este permafrostul decongelat. În anumite zone vegetația dezghețată este atât de bogată încât solul conține turbă, practic un cărbune inferior, deci un combustibil. În acele zone, chiar dacă pompierii sting focul de suprafață, acesta va arde mocnit sub sol și adesea nu se va stinge nici măcar iarna. Un exemplu.
Focurile zombie emit gaze de seră prin ardere. Dar ce se întâmplă când gazele se formează prin putrefacție și nu se eliberează direct în atmosferă, ci se acumulează în pământ? Cu mențiunea că fenomenul este încă studiat, voi spune totuși câteva cuvinte despre exploziile naturale din nordul Siberiei. Gazele acumulate sub pământ pun presiune pe un strat superior de roca, care la un moment dat cedează, iar eliberarea de gaze are loc cu explozie, aruncând bucăți de sol până la sute de metri depărtare, și lăsând în acel loc un crater brusc apărut pe hartă.
De la descoperirea primului crater in 2014, cercetătorii ruși au mai documentat 16 astfel de evenimente. În imaginea de mai sus se vede craterul C17, cu un diametru de 25m și o adâncime de 30m. Din fericire, ele se află deocamdată foarte în nord, cum se vede pe harta de mai jos, și nu au afectat oameni sau infrastructură, dar pe măsură ce temperatura globală crește, acest fenomen va avea loc și mai la sud.
În final, doresc să adaug un gând personal. Problema climatică nu este o invenție. Ea se bazează pe fenomene naturale, reale, analizate și studiate de către cercetători din întreaga lume. Faptul că subiectul este politizat și că o parte a populației vede în climă o problemă inventată este foarte grav. În timp ce omenirea se contrazice, planeta continuă să se încălzească, cu consecințe din ce în ce mai grave. Eu cred că dacă oamenii ar înțelege mai bine știința din spatele urgenței climatice, ar conștientiza că este o provocare majoră pentru omenire și că e nevoie ca toți să contribuim la găsirea și implementarea soluțiilor. Ca parte din acest efort, cel mai bun lucru pe care un om îl poate face atunci când află informații noi care-i ridică nivelul de conștientizare este să le transmită mai departe și altora. Mulțumesc tuturor celor care contribuie în acest mod la o lume mai bună.
