Castele De Nisip

Ce mare veselie când se apropie concediul și omul sleit fizic de puteri sau epuizat psihic pleacă pentru câteva zile la mare.

Și chiar dacă sejurul este scurt, omul este încântat să schimbe scenariul și să își recapete pofta de viață.

Ajunge la mare, nimerește pe un șezlong, dar vede că în jurul lui toți sunt încruntați, agitați, speriați și într-o continuă căutare.

Îi ia ceva timp noului venit să înțeleagă motivul acestor stări. Toată lumea construiește castele de nisip.

Toată lumea aleargă după nisip ca și cum firele s-ar termina în curând, toată lumea caută disperată scoici să își înfrumusețeze construcția, toată lumea construiește ziduri în jurul castelului pentru a îl apăra de intemperille vremii și de intruziunea vecinilor de șezlong, toată lumea este în defensivă, toată lumea este încordată.

Și cei care au construit castele mai mari au început să ceară să le fie recunoscută autoritatea de către toți ceilalți. Apar norme de conduită, încep să se perceapă taxe, să se aplice pedepse si oamenii ajung sa se exploateze între ei. Toate acestea doar pentru a aduna în continuare cât mai mult nisip și cât mai multe scoici.

Toți au uitat că sejurul lor de câteva zile nu reprezintă nici măcar o fărâmă din întreaga lor viață. Dar sunt dispuși să își dea întreaga viață pe acele câteva zile.

Toți suferă un șoc atunci când sejurul se termină si realizează că ceea ce trebuia să fie o călătorie frumoasă s-a transformat într-un coșmar.

Existența unui om este la fel ca uitarea de sine din timpul sejurului de câteva zile la mare. Un coșmar.

Asta este viața reală pentru majoritatea oamenilor, un sejur transformat în coșmar. Atât timp cât nu ajunge să cunoască pauzele dintre gânduri, cât nu ajunge să se scalde în spațiul nepătat de goana după nisip, existența omului este un coșmar.

Un coșmar în care omul s-a născut dar l-a și încurajat prin toate acțiunile inconștiente. Un coșmar ce a dus la construirea unei țări în care se consumă cel mai mult alcool din Uniunea Europeană, în care se petrec cele mai multe accidente mortale din Europa, în care sunt cele mai multe mame minore din Europa și tot așa.

La sfârșitul vieții când se va trezi din coșmar omul va putea doar conștientiza suferința prin care a trecut, gustand pentru o clipă din adevărata lui natură. Atunci va realiza lipsa de sens a celor mai multe acțiuni din timpul vieții, atunci va realiza lipsa de curaj și de sinceritate. Își va da seama că viața lui a fost de fapt un mic sejur al cărui scop a fost ratat în totalitate.

Dar atunci va fi prea târziu. Atunci nu își va mai putea folosi corpul pentru a se stabiliza în esența realității. Fiindcă ăsta este de fapt rolul unui corp. Atunci din om vor rămâne doar tendințele acumulate de-a lungul vieții, tendințe care vor pluti precum frunza în bătaia vântului până la o nouă manifestare, până la un nou coșmar.

Și dacă nici în acest coșmar noul om nu va reuși să devină una cu spațiul infinit din care se nasc gândurile, cu spațiul care rămâne treaz după ce corpul adoarme, atunci încă o oportunitate va fi irosită.

Dar poate că atunci mințile celor care au construit acest castel de nisip numit România nu vor mai fi atât de aglomerate, atât de ticsite, atât de îmbâcsite de iluzii ca acum și această țară nu va mai fi una dintre cele mai corupte țări din Europa.

Atunci măcar coșmarul omului va fi mai ușor de suportat.

Atunci viața omului nu va mai fi doar o goană nebună după acumulare, ci o întrajutorare, o cooperare conștientă pentru descoperirea ființei comune.

Iar dacă ai norocul să te numeri printre cei care au gustat din adevărata ființă atunci nu ai cum să nu iubești acea ființă, indiferent pe cine ar însufleți ea, fie el cel mai corupt ministru care aduce iadul pe pământ prin actiunile sale, cel mai incapabil șef de instituiție numit politic sau cel mai superficial judecător.

Iubești realitatea tuturor oamenilor, dar nu trebuie să îți și placă de acei oameni. De fapt nu are cum să îți placă de ei, nu are cum să îți placă de cineva pierdut, rătăcit în ignoranță, în separare.

Poți simți compasiune față de ei, dar nu trebuie să te forțezi să îi plăci. Orice efort, orice forțare doar te-ar scoate din autenticitate.

Și dacă viața îți oferă ocazia să îl faci pe omul rătăcit conștient de condiția lui, atunci nu sta pe gânduri. Dacă nu, atunci nu forța, pierzania acelui om se va dizolva singură la momentul potrivit, în lumina pe care tu o aduci în această lume.